Oana Pellea şi Mircea Rusu, sclipiri de-o clipă la Cluj - Frumos e în septembrie la Veneţia

Când vedetele teatrului bucureştean vin în provincie, sălile sunt pline. Lumea se înghesuie ca pe vremuri la urs. Aşa a fost şi în data de 8 februarie 2019, când sala Casei de Cultură a Studenţilor din Cluj s-a umplut cu spectatori dornici s-o vadă pe Oana Pellea (în primul rând) şi pe Mircea Rusu, într-un spectacol anunţat drept "comedie romantică". Numai că oraşul nostru nu duce lipsă de oameni educaţi, exigenţi, e un fel de capitală culturală a provinciei, chiar dacă n-a câştigat titulatura mult râvnită de Capitală Culturală Europeană 2021. Cu toată sala plină, publicul clujean s-a arătat reticent la început, nedispus să înghită orice. Teama cunoscătorilor era să nu se ajungă la o cădere în divertisment ieftin a piesei lui Teodor Mazilu Frumos e în septembrie la Veneţia. Nu de puţine ori, din păcate, dialogul acesta scurtuţ s-a jucat ca simplu scheci în perioada de glorie a dramaturgului, până când, prin afacerea de partid (unic) cu "Meditaţia transcendentală", i s-a luat piuitul dramaturgului de o inteligenţă sticloasă, ca şi altor scriitori valoroşi ai epocii "de aur".

Dacă avem în vedere incipitul şi finalul reprezentaţiei, ataşate artificial, cu actorii deghizaţi în doi homeless ce-şi caută adăpost pentru o noapte, temerile spectatorului sunt îndreptăţite. Dacă luăm însă în considerare necesităţile regizorale ca dintr-un text de 10 pagini de carte să fie "scos" un spectacol de o oră şi ceva, înţelegem şi această "viziune" aplicată textului, alături de alte inserturi dialogate sau de muzică şi dans.


Frumosul text al lui Teodor Mazilu Frumos e în septembrie la Veneţia primeşte însă noi potenţări scenice şi amplitudine corespunzătoare în spectacolul oferit de ARCUB în regia semnată de Mariana Cămărăşan. Aceasta pătrunde empatic în visul celor doi oameni ai străzii, foarte aproape de problematica discursului, prin accentuarea atmosferei retro dintr-o posibilă / ipotetică Veneţie, care e, totuşi, "o splendoare". Firele celor două planuri insinuate în spectacol se leagă până la urmă într-un vis poznaş care aminteşte de Comedie de modă veche a lui Alexei Arbuzov. Contribuie la această impresie de întoarcere într-un trecut nostalgic atât decorul realizat de Vladimir Turturică pliat pe ideea regizorală, cât şi melodiile alese de la un tonomat prăfuit. Bunul gust al abordării textului se extinde uneori şi asupra unor replici adăugate, necesare asamblării secvenţelor.


Balansul replicilor e condus inteligent de cei doi interpreţi. Oana Pellea, "o femeie normală cu înclinaţii metafizice", se lansează cu dezinvoltură pe valurile melodramatic-sentimentale ale personajului, iar Mircea Rusu nu e lipsit de umor în secvenţe construite cu tact actoricesc şi evidentă experienţă scenică. Ei sunt prezenţe marcante care nu dau impresia că pe scenă ar încăpea şi alţi interpreţi. Amândoi valsează cu farmec într-o Veneţie a închipuirii, care, în mod paradoxal, e "inadmisibil de aproape", amestecând plăcerea iluzionării cu fragilitatea trăirii în prezent. Un joc subtil, condus cu multă eleganţă.


Aplauzele îndelungate de la final au dat măsura prestaţiei lor. Oana Pellea şi Mircea Rusu au distribuit cu nonşalanţă la Cluj frânturi din sclipirile de-o clipă inserate în opera lui Teodor Mazilu, cuprinse într-un ambalaj adiţional care putea lipsi, dacă piesa se juca împreună cu o altă piesă scurtă într-un spectacol-coupé.