Cam aşa sună spectacolul-coupé de la Teatrul Dramatic "Fani Tardini" din Galaţi, format din două texte ale scriitoarei din Chişinău, Nicoleta Esinencu, în vârstă de 27 de ani: Zuckerfrei şi Fuck You, Eu.Ro.Pa!. Regia: Alexandru Berceanu. În scriitura cu construcţie muzicală, ca o simfonie cu laitmotive, regizorul accentuează tonul militant şi zgândăreşte sensibilitatea publicului cu manifestul intens revendicativ. Dacă Esinencu construieşte un discurs al exasperării, regizorul are grijă ca, prin belşugul de extratext, să lase, în spatele fiecărui enunţ, să se audă un strigăt prelung. Construcţiile nominale ale autoarei care alungă epicul (în cele două piese, substantivele-manifest rostite răspicat par să ocupe 80% din timp) sunt completate de regizor cu acţiuni care triplează pregnanţa textului şi aşa incandescent. Între frazele repetitive în care Esinencu cultivă stridenţa, măcinând cu obstinaţie cuvinte ca suicid, vomă, sugar free, aditivi, îndulcitori, adică mai tot ce compune universul nostru artificial, Alexandru Berceanu e atent la acţiunile umilitoare ale verbului şocant. În textul construit ca un monolog "la două mâini", regizorul dublează personajele. Aceiaşi copii sunt ipostaziaţi la vârste diferite, fiecare pereche de soră-frate pedalând pe trăsăturile tip ale anilor lor. Cei mici (Oana Preda Gheorghe şi Ioan Creţescu naturali, adorabili în costume de preşcolari, credibili, cu o doză bună de firesc) marşează pe candoare şi inocenţă în faţa dovezilor de sărăcie şi a autorităţii de nediscutat a mamei. Cei mari, metalişti, rujaţi în nuanţele satanismului, dar cu o lacrimă mare de clovn hipersensibil sub ochi, sunt încrâncenaţi, neputincioşi, agresivi şi revendicativi faţă de Mama Rusie. Cristian Gheorghe, cu o interpretare percutantă, într-o demonstraţie de actorie modernă, cu tuşă vulnerabil-lucidă, în rolul tânărului de fascinaţie malefică, imaginează un hard rocker şocant grav. De sub autocontrolul sever şi încrâncenarea rece, sensibilitatea sa, deliberat anesteziată, stă să răbufnească în orice clipă. Sora cea mare este interpretată sugestiv de Ana Maria Ciucanu, ca tânără cu răbdarea epuizată, îngreţoşată de amănuntele scabroase din care se compune viaţa familiei, sinucigaşă la limita crizei de nervi.
Iar deasupra tuturor, la propriu (pe catalige de un metru şi jumătate) şi la figurat, tronează, impunătoare, Mama. Evident, Mama Rusie, care şi-a neglijat copiii, înaltă, cu secera şi ciocanul grevate pe fundul enorm, cu steagul pe piept şi cu coafură Tour Eiffel (Svetlana Friptu expresivă, autoritară şi represivă ca Mamă-Imperiu). Scăpaţi doar teoretic de sub influenţa ei, copiii sunt bulversaţi, şocaţi, lipsiţi complet de anticorpi pentru noile realităţi.
În a doua parte a spectacolului, Fuck You, Eu.Ro.Pa!, regizorul desprinde, din nou, monologul în două personaje surori: tânăra rea, scandalos agresivă şi şcolăriţa blândă. De data aceasta, figura tutelară incriminată nu mai e Mama (Rusie), ci tatăl (Tătuca Lenin). Pretextul de la care pleacă discursul, "Tată, acesta este un eseu pentru un concurs anunţat de clubul tinerilor prim-miniştri. Ce mi-a dat ţara mea şi cu ce am răsplătit-o eu", e un prilej de a lăsa să curgă, ca într-un lung rechizitoriu, formele exasperării. Scriitura feminină a lui Esinencu, textul la graniţa poeziei, cu impresii amestecate, în care discontinuitatea temporală şi afectivă e marca, iar faptele rememorate se amestecă doar după logica suferinţei, lasă din nou loc regiei pentru un bogat paratext. Perspectiva fracturată, fuga de la o senzaţie la alta, faţă în faţă cu sărăcia, cu realitatea pestilenţială (inclusiv în relaţiile umane) în ţara în care cel mai mare vis al părinţilor este să le emigreze copilul în Vest, e contrabalansată de regizor prin defunctul Lenin (Aureliu Bâtcă într-un rol de impact), acum doar un mit dezumflat, apariţie benign-veselă, care îşi părăseşte din când în când cavoul pentru câte un dans. Cele două fete (Cristina Uja şi Lidia Uja), şcolăriţa cea bună, în uniformă şi bentiţă, şi fata cea rea (ipostaza dublă a aceluiaşi personaj) trăiesc, într-un contrast suculent, pigmentat de cuvintele licenţioase ale lui Esinencu, blestemul de a se fi născut în ţara comunistă. Dezgustul urlat faţă de realităţile ei consonează cu durerea pierderii identităţii naţionale şi a limbii în condiţia de imigrant.
În teatrul social practicat de Alexandru Berceanu, cauza pentru care militează textul câştigă, de fiecare dată, în pregnanţă. Chiar dacă revendicările sunt strigate exasperat-agresiv, regizorul construieşte bine această lume din carne şi sânge, din greaţă şi sinucidere. Mergeţi şi convingeţi-vă!
