mai 2019
Festivalul Filmului Francez, 2019
Nu ştiu cum au arătat anii '90 pentru voi, dar pentru mine, familia mea şi oamenii din micul orăşel al copilăriei mele au fost ani foarte grei, cu schimbări şi transformări care au lăsat răni şi cicatrici adânci. Vorbesc despre anii în care au avut loc disponibilizări, despre anii în care mii de oameni au rămas fără locuri de muncă. De multe ori cei disponibilizaţi erau la o vârstă vulnerabilă, cu şanse minime de reangajare. Şocul a fost puternic, unii au reuşit să se readapteze într-un mediu ostil economic, alţii au ales drumul străinătăţii lăsându-şi familiile în urmă la o vârstă la care, de obicei, îţi doreşti să te bucuri de nepoţi şi de un mediu stabil, alţii s-au îmbolnăvit sau chiar mai rău. Am trăit şi văzut toate acestea prin ochii adolescentei de atunci. Am văzut şi simţit disperarea unor oameni cinstiţi şi modeşti aruncaţi brusc într-o lume ale cărei reguli nu le mai înţelegeau, le-am văzut frica faţă de ziua de mâine când nu ştiau dacă vor avea ce pune pe masă copiilor.

Poate de aceea filmul regizorului francez Stéphane Brizé intitulat En guerre / În război m-a impresionat atât de mult. En guerre, realizat în 2018, prezintă o situaţie care şi-a păstrat de-a lungul anilor actualitatea, şi chiar mai mult, a ajuns să facă parte din modul în care percepem normalitatea. Grupul Industrial Perrin, parte a conglomeratului german Dimke, hotărăşte închiderea fabricii din Agen, Franţa. Ca în mai toate oraşele mici, fabrica oferă aproape singurele locuri de muncă, ea asigură veniturile majorităţii familiilor din zonă. Decizia de închidere a fabricii vine după doi ani de la semnarea unui acord prin care angajaţii acceptaseră să muncească suplimentar fără plată şi să renunţe la bonusuri şi prime pentru a păstra fabrica deschisă şi a-şi păstra locurile de muncă. Acordul urma să fie renegociat la cinci ani de la data semnării, dar nu se mai ajunge acolo. Managementul justifică decizia de închidere a fabricii prin lipsa competivităţii pe o piaţă dinamică şi mereu în schimbare, dar cifrele pe care le deţin sindicaliştii arată o creştere a dividendelor pentru acţionari cu 25% şi un profit de circa 17 milioane de euro în anul anterior celui în care este luată decizia de închidere a fabricii.

Laurent Amédéo, şeful uneia dintre grupările sindicale din fabrică, este cel care reuşeşte să unească oamenii în jurul său într-o încercare disperată de a salva locurile de muncă ale tuturor. Mulţi dintre angajaţi au peste cincizeci de ani, aşadar şansele de angajare în altă parte sunt minime, alţii au copii minori în întreţinere şi sunt plini de rate şi datorii. Toţi îşi doresc un singur lucru: să continue să muncească. Filmul urmăreşte această luptă disperată şi dusă pe toate fronturile posibile. Sindicaliştii apelează la directorul fabricii, la preşedintele Republicii, încearcă să îşi transmită doleanţele şefului Camerei de Comerţ şi CEO-ului german al grupului Dimke. Ajung uneori la măsuri extreme, cum ar fi blocarea activităţii fabricii pentru două săptămâni, ocuparea zonei de la recepţia Camerei de Comerţ pentru a forţa o întâlnire cu şeful acesteia, recurg la acte sporadice de violenţă. Disperarea oamenilor este surprinsă prin momente scurte, gesturi abia schiţate, expresii faciale care reuşesc să transmită privitorului disperarea şi încrâncenarea oamenilor. Uneori ai senzaţia că priveşti un reportaj atât de bine sunt creionate aceste momente. Vincent Lindon, cel care îl interpretează pe Amédéo, reuşeşte un rol perfect, creând imaginea unui şef de sindicat implicat, dur şi corect, dispus să meargă până la sacrificiul de sine pentru a apăra drepturile oamenilor care i-au acordat încrederea. Este un personaj care pus în oglindă cu ceea ce ştim din mişcarea sindicală de la noi reuşeşte să evidenţieze şi mai bine tarele şi compromisurile de care aceasta din urmă suferă din plin.


Într-un mod inteligent şi realist, Stéphane Brizé reuşeşte să transpună pe ecran caracteristicile şi gesturile fiecărei tabere implicate în acest război. Pe de o parte avem taberele create în chiar sânul mişcării sindicale. Unii cedează presiunii şi acceptă pachetul de beneficii compensatorii acordate disponibilizaţilor de către management considerând că aceasta este cea mai bună decizie în faţa inevitabilului. Alţii decid să lupte până la capăt, cu orice risc, pentru că sunt conştienţi că banii oferiţi de companie nu vor ajunge decât pentru câţiva ani şi că singura şansă pentru a avea în continuare un loc de muncă este această fabrică. Pe de altă parte avem managementul, de la mic la mare tratându-l pe CEO ca pe un fel de Dumnezeu care nu poate fi deranjat şi ale cărui decizii nu pot fi puse la îndoială. Tabăra aceasta este dominată de frica faţă de superior şi de frica pierderii propriilor beneficii şi avantaje, dar şi de orice lipsă de empatie faţă de soarta celor 1.100 de oameni aruncaţi în stradă. Este vizibil acest lucru atunci când în cursul unei discuţii unul dintre muncitori spune că şansele de angajare în zonă sunt nule şi drept răspuns şeful francez al grupului îi răspunde că în aceste condiţii nu are decât să se mute în altă parte. Cinismul şi ascunderea după regulile pieţei sunt în centrul filozofiei acestor oameni. Nu ei sunt cei care au decis sacrificarea oamenilor, ci mediul de afaceri ostil. Experţii consultaţi de sindicalişti şi care susţin că grupul este pe profit nu ştiu ce vorbesc şi nu sunt racordaţi la realităţile superioare în care trăiesc managerii.

Autorităţile constituie o altă tabără care, ca de obicei, folosindu-se de slăbiciunile democraţiei şi ale sistemului judiciar abia aşteaptă să se spele pe mâini de întreaga situaţie într-un mod care ne este atât de cunoscut. Fiecare figură importantă din aparatul de stat cu care oamenii încearcă să vorbească deleagă unui subordonat rezolvarea problemei. Trăieşti cu senzaţia că problemele a 1.100 de muncitori şi viitorul lor sunt motive de disconfort şi enervare pentru cei investiţi cu autoritate. Manageri şi funcţionari se simt agasaţi de insistenţele unor oameni care vor pur şi simplu să muncească. Nimeni nu îşi asumă responsabilitatea morală a celor întâmplate. Banii, propriile beneficii şi mulţumirea acţionarilor fără chip sunt mult mai importante decât oamenii în carne şi oase. Aceste elemente primează chiar şi atunci când o altă companie se oferă să cumpere fabrica şi să o relanseze.

En guerre este un film care surprinde o felie de viaţă, frust şi fără farduri. Este un film care ne aruncă în faţă cinismul lumii în care trăim în care oamenii valorează mult mai puţin decât cifrele din prezentările unui manager. Vorbăria goală, ridicările din umeri, apelul permanent la condiţiile dificile ale pieţei pentru a pune presiune pe oameni, deciziile arbitrare şi nerespectarea cuvântului dat în numele profitului sunt prezentate în filmul lui Stéphane Brizé fără menajamente şi fără milă. Sunt convinsă că acest film nu putea fi realizat decât de un francez cu un puternic simţ al dreptăţii şi demnităţii umane, de către un regizor interesat de viaţa muncitorilor şi a universului sindical. Este un film care trebuie văzut pentru că este despre noi toţi, despre oameni din toate colţurile lumii care la un moment dat au căzut victimă "cerinţelor pieţei şi competivităţii".

Notă: Filmul va fi prezentat în cadrul Festivalul Filmului Francez, 2019, pe 15 mai 2019, ora 18, la Cinema Elvira Popescu, Bucureşti.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus