Unicul personaj matur din viaţa sa este sora mai mare, Sandrine (Ophelia Kolb). Profesoară de engleză la liceu, îşi creşte singură fetiţa de şcoală primară, pe Amanda. Se configurează rapid un trio al dragostei familiale: doi copii, unul mai mare şi unul mai mic, alături de Sandrine, singurul adult. Ea plăteşte şi tributul pentru acest statut: se îngrijorează de întârzierea în şcoală a fetiţei, îşi pierde calmul în relaţia cu părinţii recalcitranţi, acceptă să îşi ia permis de conducere (deşi nu îi face plăcere).
Chiar dacă nu aparţine tramei narative, iconografia filmului se bazează pe bicicletă ca vehicul privilegiat. Ea nu este un simplu mijloc de locomoţie, dar exprimă independenţa tinerească a dispreţului faţă de prea burghezul autovehicul. Personajele intră astfel într-o relaţie intimă cu mediul urban care ar fi fost imposibilă din cuşca ermetică a maşinii.
Atrage atenţia că nimeni nu poartă cască de protecţie, lăsându-se încrezători în braţele binevoitoare ale Parisului. Prilej pentru cameră să focalizeze pe faţa acestora în travlinguri îndelungate, care transmit sentimentul de plutire idilică, dar şi dragoste de viaţă a acestora.
De altfel, leitmotivul bicicletei imprimă un caracter deopotrivă ludic şi urban, vitalist şi ecologist. Mersul pe bicicletă necesită vigoare fizică, pe de o parte, dar, pe de altă parte, imprimă şi o viteză naturală, organică.
Şi, mai ales, pe bicicletă nu poţi sta: cele două roţi de obligă la mişcare, la transformare, spre deosebire de stabilitatea care poate degenera în stagnare a unui autoturism.
Peisajele Parisului veghează din background, un fel de unchi difuz, mai degrabă simţit decât văzut. Camera cuprinde sistematic imagini pariziene generice, zăbovind sau anticipând în lipsa protagoniştilor, tocmai pentru a exprima legătură intimă dintre personaje şi oraşul protector.
Amanda se înscrie într-o serie lungă de filme care invită Parisul să joace o partitură în cadrul lor, dintre care Les 400 coups (Francois Truffaut), À bout de souffle (Jean-Luc Godard) sau Le fabuleux destin d'Amélie Poulain (Jean Pierre Jeunet) sunt doar cele mai celebre.
Spre lauda calităţilor "actoriceşti" ale metropolei, fiecare rol este diferit. Parisul care-l atrage şi înfioară pe puştiul Antoine Doinel din capodopera lui Truffaut diferă de Parisul plin de oportunităţi oferite tânărului gangster interpretat de Jean-Paul Belmondo din À bout de souffle.
Parisul din Amanda aduce puţin cu cel construit de Jeunet. Nu posedă calităţi magice, într-adevăr, dar îşi face simţită discret, prezenţa: trimite uneori, câte un prieten bun şi, mai ales, oferă cu generozitate spaţii de plimbare şi reculegere.
Chestionarea familiei tradiţionale este, de altfel, o temă importantă a filmului. Sandrine şi David au fost crescuţi doar de tată, mama părăsindu-i la o vârstă fragedă. Peste o generaţie, partenerul lui Sandrine şi tatăl Amandei nu o recunoaşte legal, fata crescând fără un model patern. Tensiunea dintre relaţia biologică şi relaţia parentală va fi, însă, rezolvată mai târziu în film, pledând pentru primatul dragostei şi responsabilităţii asupra statutului juridic.
Din păcate, maturizarea survine brusc după dispariţia Sandrinei. Dintr-o dată, oraşul şi, în general, viaţa, nu mai au culorile calde, briza plăcută sau lumina blândă din expoziţiune. David şi Amanda se trezesc ca doi puşti de grădiniţă, nedumeriţi că părinţii lor nu mai ajung să îi ia la sfârşitul programului.
În ritm propriu, ambii încep o dureroasă transformare interioară către acceptare. Amândoi sunt hotărâţi să aducă soarele înapoi în privirile lor, şi realizează că nu o pot face decât unul alături de celălalt. În pofida presiunii emoţionale, pentru care nimeni şi nimic nu i-a pregătit, nu se lasă pradă disperării. Spre meritul lor - şi mai ales spre lauda autorilor filmului, niciunul dintre ei nu acuză, nu se umple de ură, nimeni nu cer răzbunare.
Pe de altă parte, nici nu întorc spatele societăţii rănite profund - militarii devin o prezenţă permanentă şi ameninţătoare pe străzile Franţei, iar musulmanii încep să fie hărţuiţi. Pur şi simplu, vor să trăiască şi să lase şi pe alţii să trăiască.
E drept că uneori, în faţa atâtor puncte de suspensie narativă şi cinematografică lăsate intenţionat de regizor, eşti tentat să îl acuzi de superficialitate: vezi doar jaloanele mari ale unei evoluţii previzibile, iar toate vârtejurile melancolice, traumele post-traumatice sau tentaţiile revanşarde şi resentimentare sunt excluse.
Totuşi, liniştea şi viaţa sunt miza peliculei şi, la o privire mai atentă, realizezi că tocmai aici reuşeşte Mikhaël Hers: să creeze o dramă în culori calde, o tragedie care să nu cadă în melodramatic, ci să fie un îndemn optimist la viaţă.
Aşadar, Amanda este o compoziţie solară, la fel de deschisă şi luminoasă precum vocalele eufonicului nume al protagonistei. Poveste a unei maturizări forţate, dar nu năpăstuite, Amanda deschide ferestre către un umanism seren şi discret de care avem nevoie într-un peisaj social umbrit de norii negri ai violenţei fanatice.