Regie: Alexandra Leclère
Scenariu: Alexandra Leclère
Imagine: Michel Amathieu
Costume: Esther Walz
Montaj: Herve De Luze / Jacqueline Mariani
Muzica: Philippe Sarde
Sinopsis
Louise, o cosmeticiană din Mans, vine să petreacă trei zile la sora ei Martine, care trăieşte la Paris. Martine are în aparenţă totul! Totul, mai puţin esenţialul. Şi se pare că Louise este de fapt cea care are tot ce şi-a dorit vreodată! În decurs de doar trei zile, Louise şi fericirea ei evidentă o aduc pe Martine la capătul răbdării şi îi dau viaţa peste cap.
Discuţii cu Alexandra Leclère (Realizatoare)
Ce v-a îndemnat să realizaţi acest film?
Cinematograful m-a atras dintotdeauna. La început, ca multe dintre tinerele de vârsta mea, m-am gândit că voi deveni actriţă. Am încercat toate rolurile care mi-au fost propuse, la voia întâmplării, dar nu mă simţeam în largul meu în faţa camerelor.
Mi-a trebuit ceva timp până mi-am dat seama ce mă făcea fericită cu adevărat...
Acum cinci ani, am conştientizat că mi se potrivea mult mai bine postura de scriitoare şi realizatoare..
Scrisul este o adevărată plăcere, este un început pentru orice. Mă interesează oamenii, sentimentele lor. Cu toate acestea nu cred că aş putea pur şi simplu să inventez o poveste, îmi place ceea ce este real, ceea ce poate fi simţit cu adevărat, care te implică.
Am fost o observatoare pasionată de-a lungul anilor şi acum mi-ar plăcea să pot retranscrie tot ceea ce am văzut. Conceperea unui scenariu şi realizarea unui film mi s-au părut a fi cele mai indicate modalităţi de a se exprima.
Evoluţia ta personală este destul de atipică. Ce-mi poţi spune despre asta?
Tatăl meu era militar şi trebuia să ne mutăm din doi în doi ani. N-am păstrat nimic din copilărie, nici o amintire plăcută, nu m-am simţit acasă nicăieri. După divorţul părinţilor mei, mi-am petrecut adolescenţa împreună cu mama la Rennes, de unde am plecat la 17 ani...de fapt am fugit pe fereastră.... Cu cinci sute de franci în buzunar, am luat trenul spre Paris, unde nu mai fusesem până atunci. Am fost să beau un pahar de şampanie pe Champs-Elysées, am cunoscut o tânără care m-a dus într-un club foarte la modă în acele vremuri, Elyséee Matignon. Un bărbat m-a primit în casa lui, şi am trăit şapte ani cu el...
Cum te-ai pregătit pentru acest film? Ce experienţe ţi-au servit drept inspiraţie?
Dintotdeauna am scris totul, pentru a nu uita nimic. Primul meu scenariu a fost un exerciţiu, o simplă încercare, o ciornă pe care mi-am făcut de mâna.
Nu cunoşteam pe nimeni, eram venită de nicăieri. N-am reuşit să-l transpun pe ecrane. M-am înverşunat şi am realizat un scurt metraj de cinci minute, "Bouche à Bouche". tot o conversaţie între două surori...
Louise, venită din provincie, soseşte la sora ei Martine, o femeie foarte ocupată, pentru a-i povesti cât este de fericită. Martine este din ce în ce mai descompusă, pur şi simplu îşi pierde din substanţă. Era principiul vaselor comunicante, una era transfigurată de fericire, cealaltă se golea, era secată de conţinut. Fericirea uneia era suferinţa celeilalte. În cele din urmă, dându-şi seama cât de afectată era sora ei, Louise îi spune că minunata ei poveste nu este decât o glumă. Iar sora ei se simte dintr-o dată mult mai bine... şi iată cum s-a născut scenariul filmului Sœurs Fâchées.
După această primă experienţă în postura de realizatoare, am simţit în sfârşit că mi-am găsit locul şi m-am hotărât s-o ţin tot aşa. Am resimţit ca pe o necesitate nevoia de a realiza un lung metraj.
Partea autobiografică pare a fi deosebit de importantă în acest scenariu. Îmi puteţi spune mai multe?
Pun câte puţin din mine în toate personajele mele.
Acest film spune într-un fel povestea mea: am o soră cu doi ani mai mare, care la un moment dat a hotărât că nu vrea să mai mă vadă. În curând se vor împlini cinci ani de la ruptură...
Am filmat această poveste în ciuda faptului că anumite lucruri îmi fac rău...
Ca şi personajul Louise, timp de doi ani am întâlnit un bărbat pe drumul către şcoală, şi într-o zi am simţit că nu mai rezist şi i-am spus cuvântul pe care-l aştepta....
Am scris Sœurs Fâchées în doar şase luni. Partea autobiografică era importantă, nu mi-a fost greu să găsesc subiectul, deoarece totul pornea din suflet...
Cum de-aţi reuşit să reuniţi o astfel de distribuţie?
Încă de la început m-am gândit la Isabelle Huppert şi Catherine Frot. Erau alegerea cea mai evidentă.
Dominique Besnehard îmi citise primul scenariu, şi era un admirator al acelui scurt metraj cu care am debutat. Lui i-am trimis deci prima versiune a scenariului de la Sœurs Fachées. A acceptat să-mi devină agent. L-am contactat apoi pe Jean-François Gabard, agentul lui Catherine Frot. A fost un moment decisiv. I-a plăcut felul în care m-am prezentat la întâlnire, mi-a promis că-mi va citi scenariul şi că i-l va propune lui Catherine. Apoi, timp de două luni, n-am mai primit nici un fel de veste... În tot acest timp am abordat-o pe Isabelle Huppert pentru a-i da scenariul meu. Mă întâlneam cu ea mereu în drum spre şcoală, dar nu mai vorbiserăm până atunci. Puţin surprinsă, l-a acceptat cu multă amabilitate.
Tot fără nici o veste, am sosit la Festivalul de la Cannes în 2003, ca un fel de "Louise", cu scenariile în valiză. Pentru mine era o urgenţă să montez acest proiect, era singura modalitate de a fi fericită. Plimbându-mă pe Croisette, l-am zărit pe Jean-François Gabard, care mi-a spus că Catherine Frot este încântată de scenariul meu şi de-abia aşteaptă să mă cunoască!
M-am întors la Paris a doua zi pentru a o întâlni pe Catherine. Mi-a confirmat că ar fi dorit să joace în film. Mi-a acordat încrederea ei, şi acest lucru mi-a adus liniştea de care aveam nevoie.
M-am întâlnit cu mai mulţi producători şi m-am îndrăgostit pur şi simplu de Philippe Godeau. Există o anumită sinceritate în el, o autenticitate care m-a cucerit din primul moment. I-a plăcut cu adevărat scenariul, şi am fost sigură că împreună cu el îmi voi face filmul într-un fel sau altul, oricare ar fi preţul...Isabelle Huppert a reflectat îndelung şi mi-a făcut câteva recomandări, în baza cărora am regândit personajul lui Martine, convinsă că ea va accepta rolul...
Odată obţinut acordul lui Isabelle, totul a mers ca pe roate.
Cum i-aţi ales pe actorii din celelalte roluri?
Pentru rolul lui Pierre, mi-am dorit pe cineva care să aibă o anumită densitate, o profunzime, să fie împlinit din punct de vedere profesional. M-am gândit imediat la François Berléand.
Brigitte Catillon s-a alăturat distribuţiei foarte repede, noi fiind oricum bune prietene. Cât despre Michel Vuillermoz, l-am mai văzut la teatru şi mi se pare un tip formidabil.
Care sunt amintirile tale legate de filmări?
Bucurie şi iar bucurie! Am fost sedusă de încrederea deplină pe care mi-a arătat-o producătorul şi de echipa formidabilă. În fiecare seară revedeam dialogurile pentru a doua zi. Sunt extrem de migăloasă. Nu-mi place să improvizez. Dacă sunt silită să schimb un cuvânt, este o adevărată suferinţă.
Eram atât de implicată, ştiam atât de bine ce vreau încât n-am simţit nici un fel de nelinişte. Astăzi filmul poate fi văzut exact aşa cum l-am gândit de la început.
Discuţii cu Isabelle Huppert (Martine)
Cum v-aţi alăturat acestui proiect?
Intr-un fel atât banal cât şi original. Am cunoscut-o pe Alexandra în faţa şcolii fiului meu. O prietenă comună mi-a spus că ar vrea să-mi arate un scenariu. N-o cunoşteam deloc şi la început am fost un pic surprinsă. Dominique Besnehard, care îi devenise agent, avea multă încredere în ea şi a insistat să citesc scenariul.
Cum vi s-a părut?
Alexandra mi-a spus că rolul lui Martine fusese scris pentru mine şi că acesta era motivul insistenţei sale. Încă de la prima lectură mi-am dat seama că este un rol puternic, cu adevărat bun. Chiar dacă încă mai trebuia să rafinăm anumite aspecte - era primul său scenariu, primul său film - avea toate datele necesare. Totul începe pe un ton lejer, care te face să te gândeşti la film ca la o comedie, dar pe măsură ce acţiunea înaintează, ne îndreptăm către ceva mai serios, mai profund. Această evoluţie a personajelor şi a a situaţiilor este seducătoare. Filmul tratează subiecte sensibile, precum familia, fraternitatea, cuplul. Acest amestec de nuanţe acide, amuzante şi violente te ţin cu sufletul la gură, te fac să te simţi pe marginea prăpastiei. Iar criza apare, nu se lasă prea mult aşteptată.
Scenariul vorbeşte şi despre alegerea unui stil de viaţă. Se referă la Paris şi la provincie, cu tot ceea ce implică ele în imaginarul unor oameni care trăiesc într-o ţară destul de centralizată. Paris evocă un anumit sentiment al reuşitei, al bunului gust, al aparenţelor, este linia fină care desparte ceea ce ai vrea să fii şi ceea ce eşti în realitate. Martine are toate semnele exterioare ale reuşitei; este bogată, bine îmbrăcată, are un apartament frumos. Dar ceva în ea a rămas mereu ascuns, şi-şi va da seama de acest lucru atunci când intră în contact cu sora ei. Martine va înţelege că Louise, deşi pare mult mai puţin realizată, va avea mai mult succes în viaţă.
Sunt o oglindă una pentru cealaltă, dar în cel mai scurt timp vor ajunge la cuţite. Louise are un fel de a fi drăguţă care te sufocă, nu-ţi mai lasă loc să respiri. Pe de altă parte, agresivitatea lui Martine ascunde o fragilitate, ceva care s-a rupt în ea. Şi puţin câte puţin rolurile se inversează.
Această evoluţie a fost prevăzută înainte de a începe să jucaţi sau aţi descoperit-i în timpul filmărilor?
Se află în scenariu, dar a căpătat amploare în timpul filmărilor. Încă de la început, mi-am dat seama cum ar trebui s-o abordez pe Martine, dar filmările, interpretarea, întâlnirea mea cu Catherine au fost cele care mi-au conturat ideile. În fiecare zi am simţit o plăcere din ce în ce mi mare să merg pe platou, am descoperit din ce în ce mai multe posibilităţi demne de a fi explorate, şi toate acestea mulţumită rolului şi imaginaţiei mele, care mi-a permis să-l aprofundez.
Cum aţi defini-o pe Martine?
Ne dăm seama foarte repede că, în ciuda aparenţelor, nu prea ştie ce-i cu ea. Este o mică burgheză care depinde de soţul ei, şi care şi-ar dori să muncească pentru a se întreţine singură. Situaţia ei mi-a permis să dezvălui personajul gradat, scenă după scenă. O vedem sub numeroase aspecte: la început este îngâmfată, dar mai apoi este coborâtă de pe piedestal, o dată ce Louise îşi povesteşte aventura. Este covârşită atunci de disperare, de invidie, de gelozie...Iniţial, n-are nici un motiv pentru a fi geloasă. Dar Louise este de o fericire agasantă, face ca revolta lui Martine să fie plauzibilă. Această gelozie pe care n-a prevăzut-o nici un moment, şi care o ia pe nepregătite! La început, rolul n-a fost gândit de aşa natură pentru ca ea să fie "geloasa". Este o burgheză bogată iar sora sa este cosmeticiană în Le Mans. Nu-i prea vine s-o primească în casă pentru că se ruşinează cu ea.
Îmi place atunci când Martine îi cere un loc de muncă prietenei sale (interpretată de Brigitte Catillon) pentru că în acest moment ne dăm seama de vulnerabilitatea sa. Ni se prezintă sub numeroase faţete, de la severitatea faţă de sora ei până la clipele în care simte cum viaţa ei îi scapă printre degete.
Cum aţi colaborat cu Catherine Frot?
Lui Catherine îi place să repete, mie nu. A trebuit să găsim o cale de mijloc. Nu avem deloc aceleaşi metode de lucru. Aceasta a fost una dintre diferenţele pe care a trebuit s-o depăşim şi care, zic eu, s-au dovedit a fi benefice poveştii. Dar unele scene (mai ales planurile secvenţiale) au nevoie de o mecanică a preciziei, şi ne-am supus constrângerilor pentru a obţine libertatea finală.
Personajul dumneavoastră v-a influenţat în vreun fel din punct de vedere psihologic? A trebuit să vă transpuneţi în lumea lui?
Nu se poate vorbi despre o influenţă. Atunci când joci iese la iveală ceva din tine, un alter ego care te ia în stăpânire. Dar acest lucru nu înseamnă că-mi pierd adevărata personalitate, "ea" şi cu mine ne acomodăm destul de bine.
Anumite scene solicită foarte multă implicare emoţională. De unde obţineţi aceste resurse?
Ca de obicei, un personaj îşi este în acelaşi timp exterior sieşi şi în totalitate interiorizat. Un film poate fi făcut ca şi când ai înşira nişte mărgele, fără a te implica în vreun fel în realizarea lui. Dar dacă reuşeşti să stabileşti o legătură mai profundă, totul se transformă într-o aventură existenţială. Este mereu un spaţiu în care propria ta poveste, într-un fel sau altul, se intersectează cu povestea pe care o istoriseşti. De-asta punem toţi atâta suflet în ceea ce facem, chiar dac publicul nu-şi dă mereu seama de acest lucru...
Vă puteţi da seama ce loc va ocupa această experienţă în cadrul carierei dumneavoastră?
Este prea devreme pentru a putea răspunde. Îmi place mult acest film, şi rolul pe care l-am jucat. Mai apoi, totul depinde şi de felul în care filmul se va impune, de modalitatea în care va fi receptat şi plăcut. O parte a identităţii unui film se defineşte prin felul în care este primit de public. Dintr-un punct de vedere, filmul va rămâne mereu ceva special pentru cei care l-au făcut, dar totul se va schimba în funcţie de succesul obţinut sau nu.
Cum aţi lucrat cu Alexandra în postura de regizoare?
Am ales să fac acest film, şi încă de la început am fost conştientă de un aspect esenţial: era vorba despre un debut. În loc de a nega acest lucru sau de a-l depăşi în vreun fel, trebuia ca mai degrabă să-i acceptăm avantajele şi inconvenientele. Acestea din urmă au fost repede depăşite. Stăpânirea de sine de care a dat dovadă Alexandra în felul în care a istorisit această poveste bazată pe o experienţă personală face ca acest film să nu aibă mare lucru dintr-o premieră. Alexandra n-a avut nici o ezitare în ceea ce priveşte punerea în scenă, şi încă de la început a colaborat foarte bine cu Michel Amathieu, operatorul şef. Am ştiut încă de atunci că totul va fi bine. Nu ne-am întâlnit cu nici un obstacol, ştia foarte bine ce vrea. Uneori, îşi dădea seama încă de la început de alegerea corectă, dar alteori se bloca în nişte idei preconcepute. Dar în cele din urmă şi-a dat seama că lucrul împreună cu actorii înseamnă să te laşi surprinsă de aceştia. Din acel moment, încrederea a fost reciprocă şi totul a devenit foarte plăcut.
Alexandra lucrase foarte mult la montaj şi n-a avut nici o ezitare în ceea ce priveşte amplasarea camerei. Felul său de-a scrie era limpede, precis. Surprinzător, dar n-a fost nici un plan în plus. Am observat-o îndeaproape, fără a uita că acesta este primul film pe care îl realizează. Mă uimea felul în care avansa, m-a emoţionat profund. Talentul său nu o plasa la nivelul debutanţilor, chiar dacă teoretic făcea parte din această categorie. Acest lucru m-a făcut să-mi pun mai multe întrebări: ce înseamnă cinematograful, ştiinţa, experienţa? Care este acel declanşator care face ca o persoană fără experienţă sau educaţie în domeniul respectiv să poată face un film bun? Intr-un anume fel, cinematograful te face să-ţi foloseşti toate resursele.
Această reuşită nu se datorează faptului că Alexandra vorbeşte despre un subiect atât de apropiat ei. Este pur şi simplu talentată. Poate că are energia şi încăpăţânarea oamenilor neştiutori, care tocmai din acest motiv nu se tem de nimic. Intr-o astfel de aventură, nimic nu va funcţiona în absenţa alianţei producător-scenarist. Din primul moment în care şi-a manifestat interesul pentru acest subiect, prezenţa lui Philippe Godeau a fost crucială. A ajutat-o mult pe Alexandra.
Vorbeaţi mai înainte de plăcerea jocului pe care v-a oferit-o rolul dumneavoastră. În care scenă aţi resimţit-o cel mai puternic?
Les Sœurs Fâchées oferă o viziune de ansamblu destul de brutală asupra raporturilor dintre femei, sau dintre femei şi bărbaţi. Acest lucru a provocat mai multe momente de intensitate maximă. Scena de dragoste, dacă o putem numi aşa, sau de "dez-îndrăgostire" între Martine şi Pierre este foarte dură, dar în aceeaşi timp extrem de emoţionantă. Este o scenă foarte frumoasă, extrem de brutală şi de opacă. O altă scenă care îmi place: cea în care Martine şi Louise sunt împreună la Operă. Fiecare stabileşte o relaţie deosebită cu muzica. Una simte o empatie totală, în timp ce cealaltă se închide în sine. Este unul dintre momentele mele preferate în acest film. Îl percepem ca fiind un plan fix, dar de fapt camera trece de la una la alta. Fiecare dintre ele îşi arată sufletul într-o mişcare dublă; una merge în întâmpinarea muzicii, cealaltă opune un fel de rezistenţă, dar pentru fiecare dintre ele muzica e un fel de revelator. Este minunat.
În scena în care sunteţi în salon, noaptea, în faţa Domnişoarelor de Rochefort, se simte o adevărată complicitate între dumneavoastră şi Catherine...
Este adevărat, e practic singurul moment din film în care surorile sunt apropiate. Este însă de scurtă durată. Puterea unei amintiri creează o legătură autentică.
Cum v-aţi înţeles cu François Berléand?
Ne cunoaştem de mult timp şi am mai lucrat împreună la L'École de la Chair; această nouă colaborare mi-a făcut o mare plăcere. Pierre, personajul lui, nu este un soţ fustangiu, dar nu o priveşte pe Martine aşa cum şi-ar dori aceasta. Cu toate acestea nu este vina lui. Este mai degrabă vina situaţiilor, a personajelor. Desigur, putem spune că ei sunt cei care s-au pus în astfel de situaţii, dar Alexandra se distanţează de personajele sale, pentru ca ele să poată fi percepute într-o manieră "obiectivă". Trăim împreună, facem un copil, ne simţim închişi într-o capcană care structurează şi condiţionează anumite comportamente. Sophie, vecina de deasupra, are şi ea o existenţă destul de tristă, alături de un soţ voyeur. Filmul nu oferă o perspectivă prea senină asupra sexualităţii.
Au existat unele scene mai dure, care v-au solicitat o implicare profundă?
Nu, chiar dacă unele dintre ele, cum ar fi cea a palmei la ieşirea din galeria de pictură, un prim-plan secvenţă cu tot cu textul de rigoare, au necesitat repetiţii îndelungate. Pentru ca palma să implice toată violenţa necesară, a fost nevoie de anumite pregătiri, care au permis instalarea unui climat de tensiune. Din punct de vedere tehnic, scenele fizice sunt întotdeauna complicate, trebuie să crezi în ele, dar în ciuda sentimentelor trebuie să mai şi trişezi.
Privindu-le pe Martine şi Louise, îţi pui o serie de întrebări asupra vieţii. Credeţi că trebuie să fii naiv pentru a fi fericit?
S-ar zice că e un subiect de filosofie pentru bacalaureat! Dar îmi plac aceste întrebări care te fac să reflectezi la modul serios. Poate că într-un fel aşa e. Când eşti naiv, poate că eşti nefericit mai rar, şi nu simţi totul cu aceeaşi profunzime, dar trebuie să eviţi şi marile fericiri în egală măsură. Este puţin monoton. Dacă te gândeşti mai mult, dacă devii conştient de anumite lucruri, atunci poate că bucuriile, ca şi tristeţile, sunt mai autentice. Contrastul dintre ele este mult mai puternic.
În galeria de personaje feminine pe care le-aţi interpretat, ce loc ar ocupa Martine?
Fiecare are locul ei, dar unele au şansa de a acoperi o gamă mai largă decât celelalte. Martine este una dintre acestea. Nu ştiu dacă sunt mulţumită de ceea ce am făcut, dar eram cu siguranţă mulţumită de ceea ce urma să fac. Era un rol genial. Alexandra a profitat de tot ceea ce i-am pus la dispoziţie.
Discuţii cu Catherine Frot (Louise)
Cum aţi descoperit acest proiect?
Agentul meu mi-a trimis scenariul. Am început să-l citesc şi m-am simţit imediat atrasă de emoţiile care se degajă din text. Era un amestec de comedie şi de sentimente profunde, o adevărată evoluţie a personajelor, pe care le descopereai pe parcurs. Totul mi se părea realist, veridic. Mi-am mai dat seama că subiectul este unul universal, care se adresează fiecăruia. Pe mine m-a emoţionat profund. Opoziţia puternică dintre cele două surori, dintre cele două lumi ale acestora, totul mi s-a părut a fi extrem de interesant. Ce să faci atunci când ai o structură afectivă atât de diferită, precum în cazul lui Martine şi Louise, dar totuşi te simţi legat de amintirile din copilărie? Apoi am întâlnit-o pe Alexandra Leclére, care mi-a vorbit despre cele două personaje. Cel al Louisei m-a atras cu adevărat, şi contactul cu Alexandra m-a făcut să-mi doresc din tot sufletul acest rol.
Ce v-a atras la rolul Louise?
M-a emoţionat aspectul amuzant, lejer, comic al filmului. Louise, mereu în urmă, cu mustăţi de ciocolată şi haine provinciale, este un fel de măscărici. Din punctul meu de vedere, ea nu trăieşte cu adevărat în realitate. Este foarte simplă, naivă, adesea impresionabilă. Prima parte a filmului este dominată de opoziţia profundă dintre cele două femei. Crezând că-şi va impresiona sora pe care n-a mai văzut-o de trei ani, Louise soseşte la Paris şi produce numai pagube, ca un fel de elefant într-un magazin de porţelan. Louise crede că sora ei este fericită, senină, în timp ce despre sine are o părere destul de proastă. Dorind să se ridice la nivelul la care a ridicat-o pe sora sa, îşi forţează entuziasmul, fericirea aparentă. Fără a-şi da seama, felul ei de-a fi, nepăsarea care o caracterizează, toate acestea o exasperează pe Martine. E ceva din Fifi Bridancier în ea.
După părerea mea, filmul se bazează pe acest quiproquo. Louise nu se potriveşte deloc în mediul parizian al surorii sale, şi cu cât se simte mai nelalocul ei, cu atât comite mai multe gafe. Devine din ce în ce mai insuportabilă pentru Martine, şi lucrurile sunt pe punctul de a exploda...
Filmul operează atunci o schimbare de ton, pentru a câştiga în umanitate şi în profunzime. Începem să o cunoaştem pe Louise, ne dăm seama că n-are nimic din imaginea preconcepută pe care ne-am format-o despre ea la început. Iată unul dintre lucrurile care m-au pasionat. Ca şi Martine, are numeroase lacune, dar nu le observăm de la început. Atunci când sora ei se crispează, închistată în viaţa ei mediocră, Louise se acceptă aşa cum este, îşi recunoaşte condiţia modestă, ceea ce n-o împiedică să-şi încerce norocul în viaţă. Atunci când crede în ceva, îndrăzneşte orice. Este în stare să abordeze un necunoscut, să-şi schimbe existenţa, să se expună la orice risc. Nu se gândeşte atât la viaţă, se aruncă cu capul înainte. În spatele energiei sale, a exuberanţei de care dă dovadă se ascunde însă o suferinţă autentică. După părerea mea, Louise are o existenţă prea tulburată pentru a fi cu adevărat împăcată cu sine. Toate aceste opoziţii, toate aceste paradoxuri m-au sedus.
Vă simţiţi apropiată de acest personaj?
Mă emoţionează trăirile lui Louise dincolo de lucrurile pe care le avem în comun. Subiectul m-a atras în mod deosebit iar propriile mele relaţii cu familia mea mi-au inspirat interpretarea, chiar dacă nu la un nivel conştient. Apoi, în timpul filmărilor, zi după zi, mi-am reconstruit personajul, prin felul în care l-am abordat, prin intermediul discuţiilor cu Alexandra şi prin felul în care jucau ceilalţi actori.
Louise apare mai întâi ca un personaj comic, este emoţionantă dar şi cam ciudată. Contactul cu sora sa, cu un mediu diferit de al său, toate acestea ne-o vor arăta într-o lumină diferită. De-a lungul naraţiunii a fost nevoie ca ea să evolueze, a trebuit să-i descopăr întreaga complexitate; treptat, a trebuit s-o umanizez. Louise va începe s-o înţeleagă pe sora sa, dar acest lucru nu va împiedica ruptura dintre ele.
Complicitatea pe care cu siguranţă au simţit-o în copilărie este evidenţiată într-o frumoasă scenă nocturnă, cea a Domnişoarelor de Rochefort. Dar acest moment privilegiat este totuşi umbrit de întregul lor trecut familiar. Cu toate acestea, chiar şi confruntate cu amintirea acelei traume pe care o abordează fiecare în felul ei, rămân totuşi surori, iremediabil legate. Dacă n-ar fi fost această uniune între ele, Louise şi Martine nu s-ar fi cunoscut niciodată, sunt mult prea diferite.
Aveţi sentimentul de a fi revelat toate misterele personajului?
Pentru mine, rămâne în continuare un semn de întrebare: nu ştiu cum de poate să scrie. În zilele noastre, tinerii cred că mâine pot deveni cântăreţi, iar cărţile unor debutanţi sunt editate cât ai clipi din ochi. Desigur, cartea Louisei va fi publicată şi este extrem de mulţumită, dar ce impact va avea acest lucru asupra viitorului său, asupra întregii sale vieţi? Perioada pe care o petrece cu sora ei, relaţia dintre ele mi se pare a fi un lucru mult mai important decât faptul că i s-a publicat cartea. În plus, toată lumea pare a acorda mai multă importanţă cărţii decât autoarei. Dar ea rămâne modestă, ba chiar prudentă.
Din multe aspecte, filmul mai ridică şi o serie de întrebări asupra definiţiei pe care o dăm reuşitei. Ce înseamnă să reuşeşti în viaţă? Un prim roman publicat de Louise? Aparenţele pe care le menţine Martine? Întrebările acestea sunt cu atât mai acute în timpul vernisajului expoziţiei unei prietene de-a lui Martine. Relaţiile dintre cele două surori sunt din ce în ce mai tensionate, iar furtuna este pe cale de-a izbucni. În câteva secunde, Martine ajunge să caute un loc de muncă, în timp ce Louise este fericita posesoare a unui contract de editare. Această răsturnare de situaţie va schimba totul. Cu toate acestea, în ciuda şocului, îţi poţi da seama că a mai rămas ceva, că legătura dintre ele nu poate fi distrusă. Acest lucru mă emoţionează. Finalul rămâne însă deschis. Ele îşi modifică personalitatea în funcţie de schimbarea produsă în cealaltă, şi chiar dacă mai au mult de învăţat, drumurile lor se vor uni în cele din urmă.
Cum aţi colaborat cu Alexandra?
Desigur că mi-a vorbit despre dimensiunea autobiografică a scenariului său.. Este un aspect care m-a interesat dar care totuşi n-a influenţat părerea pe care deja mi-o formasem despre această poveste. Nu raportul personal dintre ea şi poveste a fost cel care a motivat-o să facă un film bun. Talentul său nu provine din acest fapt. Era vorba despre primul său film şi ea l-a dus la bun sfârşit, conştientă de şansa pe care a avut-o de a fi înconjurată şi susţinută de tehnicieni de mare valoare şi de un producător care crede în ea.
Aduceţi foarte multă energie în rolurile dumneavoastră. Este o notă personală pe care o imprimaţi personajelor, sau scenariul este cel care vă împinge în această direcţie?
Am nevoie să pun şi ceva din mine. Bănuiesc că energia din fiecare rol al meu vine atât din mine cât şi din cei care scriu pentru mine. Fiecare film este diferit, nu există o metodă universală. Anul acesta am jucat cu trei mari actori, Gérard Depardieu, Gérard Jugnot şi Isabelle Huppert. Sunt în branşă de mult timp, au construit ceva şi au un talent care nu poate fi negat. Colaborarea cu ei a fost pasionantă. Fiind extrem de diferită de Isabelle Huppert, de maniera profesională în care lucrează, am înţeles totuşi stilul ei de abordare. Este foarte conştientă de prezenţa sa. Profesionalismul de care dă dovadă m-a impresionat profund.
Cât despre mine, sunt mai degrabă haotică, sunt făcută dintr-o materie vulcanică. Diferenţele dintre noi ne-au ajutat să ne conturăm personajele. Dacă am fi fost identice, Isabelle şi cu mine n-am fi putut da viaţă acestor personaje atât de distincte. Am reacţionat una faţă de alta şi în acest fapt se ascunde un mister pe care nu-l putem explica. Ne-am sprijinit pe diferenţele care ne separau.
Ce scene au fost cel mai greu de interpretat?
Cina în timpul căreia Louise povesteşte cum şi-a făcut curajul să-l abordeze pe bărbatul pe care-l întâlnea zilnic în drum spre şcoală şi de care era îndrăgostită în secret. Acesta este momentul în care personajul său îşi descoperă o altă faţetă. Louise dovedeşte că este plină de viaţă, că are dorinţele şi nevoile ei. N-aş putea să explic cum am pregătit această scenă, a fost mai degrabă o munca psihică, şi apoi m-am identificat cu personajul. Actoria are întotdeauna ceva care sfidează pudoarea. Demonii ascunşi în fiecare îşi bagă uneori coada, şi atunci intervine neprevăzutul.
Aveam chef să particip la momente comice, ceea ce nu exclude însă emoţia. Cred că prin această confidenţă Louise este fragilă, vibrantă, dar şi puţin absurdă şi incoerentă. Presupunem mereu că lucrurile iau naştere fie dintr-o pornire de moment, fie dintr-un calcul. Cu toate acestea, în acest moment cele două variante se îmbină. Este un sentiment de nesiguranţă care va persista de-a lungul filmărilor, şi dintr-o dată ceva concert apare. Încercăm să surprindem acest moment, îl regăsim, este o materie vie, emoţionantă.
Ce ne puteţi spune despre scena de interior cu François Berléand?
Lumea pariziană pe care o descrie acest film est destul de ciudată. Toate cărţile se dau pe faţă. Dar sunt mai mulţi factori componenţi, eu, regizorul, Isabelle. Iar acest ansamblu creează o atmosferă bizară.
De-a lungul celor trei ani în care Louise nu şi-a mai văzut sora, ceva s-a deteriorat, s-a pierdut în acest cuplu, ea nu mai poate să-l înţeleagă pe Pierre. Sunt doi străini, ea îl evită, el încă o mai caută. Şi dintr-o dată, Pierre lansează această chemare disperată, care poate fi interpretată într-o manieră destul de ambiguă. Dintr-o dată este emoţionant şi singur.
În acest film, sexualitatea este destul de sălbatică. Iar Louise aterizează dintr-o dată în mijlocul acestei situaţii. Ea are legături simple, oneste, sexualitatea sa este în strânsă legătură cu dragostea, în timp ce legătura conjugală dintre Pierre şi Martine stă sub semnul convenţionalului, practic al socialului.
Îmi puteţi spune ce loc va ocupa Louise în gama de personaje pe care le-aţi interpretat? Ce este deosebit în acest film?
Încă nu vă pot răspunde. Îmi voi da seama de acest lucru din privirea oamenilor care vor vedea filmul, din felul în care l-au receptat. Sunt fericită pentru că am jucat alături de Isabelle Huppert. Am fost sincer impresionată de această poveste, de bogăţia ei de nuanţe şi de sentimente. Partea comică pe care o implică m-a atras în egală măsură. Aceasta este nota pe care am vrut s-o accentuez.
Discuţii cu François Berléand (Pierre)
Cum aţi ajuns să participaţi la acest proiect?
Alexandra a venit la mine în timp ce jucam la teatru. Am cinat împreună. Când mi-a povestit viaţa ei, despre necunoscutul acela căruia n-a trebuit să-i spună decât un cuvânt, am fost bulversat. În timp ce-mi spunea toate aceste lucruri era emoţionantă, senzuală, m-a făcut să mă întreb de ce nu-şi interpretează propriul rol. I-am spus: "Mi-ar plăcea ca o femeie să-mi spună aşa ceva", fără a şti că această replică figura deja în scenariul său. Apoi mi-a vorbit despre felul în care îl vedea pe Pierre, personajul pe care urma să-l interpretez eu. Fără a fi citit scenariul, mi-am dorit imediat să lucrez cu Alexandra.
Mai apoi, mi-a vorbit despre distribuţie. Urma să fiu soţul lui Isabelle Huppert, cumnatul lui Catherine Frot şi amantul lui Brigitte Catillon. Ştiam că având-o pe Isabelle drept nevastă şi pe Brigitte drept cumnată totul urma să fie în ordine, pentru că deja le cunoşteam de ceva vreme. Cât despre Catherine, am fost căsătoriţi până acum pe ecrane de trei ori!
Am citit apoi scenariul, care mi-a părut plin de viaţă şi de emotivitate, fără nimic convenţional. Erau anumite scene la care deja mă gândeam cu nerăbdare.
Cum aţi defini personajul lui Pierre?
Pentru mine, prima lectură a scenariului este mereu determinantă pentru felul în care înţeleg un personaj. Vroiam să-l joc pe Pierre ca fiind un tip cinic, care n-are nimic amuzant în el. Căsnicia sa este pe punctul de-a se destrăma. Îşi urmează instinctele şi are tot felul de relaţii. Cu toate acestea, atunci când am vorbit cu Alexandra, ea mi-a zis că-l vede ca fiind un om distrus, îndrăgostit nebuneşte de soţia sa şi foarte nefericit. Această revelaţie m-a făcut să-mi reconsider interpretarea.
Am jucat scena din cameră cu Catherine, eram foarte emoţionat, fără nici o conotaţie sexuală însă, dar cu toate acestea, atunci când vezi totul pe ecran, ambiguitatea există, s-ar spune că asta ne-a fost intenţia. Iar personajul este nehotărât. Pare dezbinat de sentimente. Cât despre scena din pat cu Isabelle, este fantastică! Mi-a plăcut teribil aspectul cu "ne culcăm în pijamale"! Nu se vede nimic, dar trăirile sunt mult mai puternice astfel.
Ideea de a vă umaniza personajul v-a ajutat în vreun fel?
În prima noastră scenă cu Isabelle, un mic dejun chiar după generic, ea este atât de insuportabilă încât pentru personajul meu singura soluţie pentru a scăpa cu faţa curată este detaşarea completă de situaţie. Este fantastic să joci aşa ceva. Trebuia să te gândeşti cum de poate Pierre să trăiască cu o astfel de femeie! Cu atât mai mult cu cât ea a rămas cu el doar pentru bani.
Mai apoi, trebuia ca personajul să devină mult mai uman. Tranziţia era una naturală. Una dintre calităţile scenariului Alexandrei este faptul că depăşeşte clişeele pe care le-ar putea provoca personajele sale. Nici unul dintre ele nu stă sub semnul caricaturalului.
Cum aţi abordat acest rol?
Trucul meu este că mereu încerc să-mi "salvez" personajul! Chiar dacă de fapt este un neisprăvit. Îmi place să-i descopăr toate faţetele. Dar aici scenariul este cel care revelă adevărata faţă a lui Pierre. Este îndrăgostit de soţia sa iar eu n-am făcut decât să-l joc astfel. Este nefericit din vina lui, chiar dacă soţia sa este o scorpie de-a lungul filmului. Scena din bucătărie, de la agresiune până la stare de greaţă, este destul de emblematică. Poate să-i facă orice, dar el continuă s-o iubească. Este ceva foarte puternic în relaţia lor. Acest film m-a bulversat, este una dintre rarele pelicule în care am jucat care a reuşit acest lucru.
Ce părere aveţi despre tehnicile regizorale ale Alexandrei?
Alexandra ştia ce vrea, chiar dacă din punct de vedere tehnic lăsa totul pe mâna operatorilor. Are un dar pentru a coordona actorii, est pur şi simplu uimitoare. M-a şocat adeseori. Ştie să găsească cuvintele potrivite, să înainteze cu paşi mici. Când ceva nu-i convine nu renunţă, nu se pune problema să trecem la altă scenă! Şi pot să vă spun că mulţi regizori abandonează în astfel de situaţii! Ştie cu adevărat cum să obţină ce vrea de la actori, cum să încadreze perfect imaginea.
Ne puteţi vorbi despre Isabelle şi Catherine?
Am mai filmat cu Isabelle acum ceva vreme şi o cunosc din copilărie. Mergeam la aceeaşi plajă la Saint-Jean-de-Luz şi m-am jucat cu surorile Huppert încă de pe când aveam 12 ani. Câţiva ani mai târziu, am devenit foarte buni prieteni. Aveam în jur de 18 ani, încă mai locuiam cu părinţii. Iar când mergeam la teatru împreună, ne povesteam toate întâmplările prin care am trecut. În ciuda acestei legături personale, sunt impresionat de fiecare dată când o văd jucând. Avem împreună scene dure, puternice, şi de fiecare dată a dat ce-avea mai bun. În schimb cu Catherine am puţine scene, în afară de cea din cameră. Este o plăcere să mă aflu în preajma ei. Cred că a existat o chimie puternică între ea şi Isabelle. Isabelle este mult mai seducătoare, dar în schimb Catherine, chiar dacă interpretează un rol mai comic, îşi arată şi ea potenţialul. Este din ce în ce mai frumoasă, mai senzuală. Ambele sunt uimitoare. Asta a urmărit şi Alexandra, le-a dirijat în acest sens.