Les Soeurs fâchées / Eu şi sora mea - O dramă atît de intimistă, că te sufocă

E de aşteptat ca, tradus astfel, titlul filmului Les Soeurs fâchées să fie lesne confundat cu cel al peliculei lui Curtis Hanson, In Her Shoes. Eu şi sora mea versus Eu cu sora mea mai mică. De fapt, filmele sunt foarte asemănătoare, dar dacă e să îl alegem pe cel care merită, acesta va fi, fără supărare, cel american. Les Soeurs fâchées este un film de debut, scris şi regizat de Alexandra Leclère.

Două surori, Martine şi Louise, se reîntîlnesc după o pauză de trei ani. Una e mic-burgheză pariziană, trăind izolată alături de soţ şi copil, cu un mariaj pe muchie şi o viaţă socială mimată. Cea de-a doua e fericită, deşi trăieşte în provincie, e cosmeticiană, are un copil, o legătură extraconjugală cu un bărbat pe care-l iubeşte şi o primă carte ce va fi publicată, se pare, de Grasset. Ca şi în filmul lui Curtis Hanson, proasta relaţie a celor două surori e legată de o dramă familială dar, spre deosebire de filmul american, mama nu a murit, ci e fostă alcoolică, internată într-un stabiliment.

Filmul Alexandrei Leclère e o dramă intimistă, în care pînă la urmă te înăbuşi. Exterioarele există, dar şi cînd există camera le urmăreşte strîns, ca hipnotizată, tot pe cele două surori. Nici una nu e simpatică, pe amîndouă îţi vine să le pocneşti. Şi pe burgheza uscată şi rea interpretată de Isabelle Huppert (ideală în rol, dar prea îngroşată), şi pe provinciala veselă cu aer de moldoveancă sănătoasă, jucată de o Catherine Frot, prea îngroşată şi ea pentru a reuşi să te facă s-o simpatizezi. Problemele debutului n-au fost surmontate de regizoarea care probabil a fost depăşită de personalităţile celor două celebre actriţe. Conform paginilor scenariului, relaţia celor două surori nu evoluează de-a lungul filmului şi nici fiecare în parte nu traversează un proces intim de transformare. Defectuos, scenariul le lasă nerezolvată problema, cu aerul că ar fi rezolvat-o pe moment. Centrată pe personaj, Alexandra Leclère recurge la soluţii regizorale simpliste, sperînd că cele două actriţe vor depăşi , cu carisma proprie, golurile de imaginaţie. Acest lucru nu se întîmplă. Dialogurile duc lipsa subtilităţii, iar personajele sunt schematice. Probabil cu un ochi la Agnès Jaoui şi Jean-Pierre Bacri, Alexandra Leclère s-a străduit să extragă seminţele dramaticului din cotidianul cel mai tern. Există o scenă bună, cea a cinei, deşi ea e dinamitată de teatralitatea jocului lui Isabelle Huppert. Probabil că regizoarea ar fi avut mai mult succes dacă ar fi apelat la actriţe mai puţin cunoscute, cu riscul de a fi avut mai puţin PR pentru film.