Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Duellists

Despre un film aproape perfect - Dueliştii (nota 10 e pentru Dumnezeu)


Suplimentul de cultură, ianuarie 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Dueliştii e, cred, cel mai frumos film pe care l-am văzut pînă acum. Genul de film care te ţine cu gura căscată de la un cadru la altul. Aş spune că e perfect dacă aş crede că perfecţiunea există pentru muritori. Dar e şi unul dintre cele mai discrete filme. Povestea, atît de simplă, te urmăreşte mai multe zile după ce l-ai văzut. Pentru că, preluînd povestirea lui Joseph Conrad, Ridley Scott a distilat-o pînă la esenţe.

Indiferentă la contextul istoric sau geografic, povestea ar fi putut avea aroma de esenţă tare a prozei lui Dürrenmatt. Dueliştii surprinde 15 ani din viaţa a doi husari de pe vremea lui Napoleon, d'Hubert (Keith Carradine) şi Féraud (Harvey Keitel), care se duelează ori de cîte ori se întîlnesc întîmplător şi care scapă cu viaţă de fiecare dată. Conflictul - dacă presupunem că a existat un conflict în relaţia specială a celor doi - e un eveniment insignifiant, invocat de Féraud ca o lezare a sentimentului onoarei. Pentru că e rănit, soldatul (pînă în cele mai intime fibre) Féraud îl va provoca de fiecare dată pe d'Hubert la duel. Filmul e tăcut ca o apă liniştită, dar urcă cu fiecare nou capitol.

De la floretă, dueliştii trec la sabie, la lupta (deloc elegantă) corp la corp, animalică, pe urmă la confruntarea călare şi, în final, la pistoale (două gloanţe pe ţeavă, în pădure). Relaţia eroilor evoluează. Ajung să nu se mai urască - presupunînd că au făcut-o vreodată -, luptă cot la cot în Rusia împotriva cazacilor şi cînd Louis al XVIII-lea devine rege şi Napoleon cade în dizgraţie, iar Féraud e pus pe lista neagră, d'Hubert va interveni incognito pentru eliberarea lui. Relaţia lor le străbate ca o coloană vertebrală destinele şi le permite să evolueze. Ştiind că un duel nu poate avea loc dacă cei doi duelişti sînt de acelaşi rang, d'Hubert îşi cultivă ambiţia socială şi arivismul şi ajunge general, dîndu-se cu regaliştii, mulîndu-se pe fiecare epocă. Durul Féraud, dimpotrivă, nu-l trădează pe Napoleon şi aproape moare pentru el - dacă n-ar fi fost salvat tocmai de cel pe care-l înfrunta de peste zece ani.


Secolul al XIX-lea devine pretext pentru o imagine absolut fascinantă

Finalul nu pune un semn definitiv de punctuaţie în relaţia dueliştilor. În avantaj cu un glonţ, d'Hubert pune capăt conflictului declarîndu-l pe Féraud mort, dar lăsîndu-l în viaţă. Féraud trăieşte cu umilinţa de a fi fost definitiv învins, în vreme ce d'Hubert scapă de corvoada de a-şi păstra onoarea (neputînd refuza duelul) şi îşi continuă existenţa îmbelşugată, alături de tînăra-i soţie şi de copil.

Filmul evoluează aşadar cu multă discreţie. Duelurile sînt nişte borne care marchează ritmul. Acţiunea putea avea loc oriunde şi oricînd (nu era nevoie de un duel pentru o asemenea relaţie abstractă), dar secolul al XIX-lea a fost un pretext pentru o imagine absolut fascinantă, de o compoziţie şi o luminozitate (naturală) uluitoare - parcă mai frumoase decît cele din Barry Lyndon, realizat de Kubrick în 1975. Absolut toate decorurile din film sînt naturale, nimic n-a fost creat în platou, iar debutantul în lungmetraj Ridley Scott avea în 1976 răbdare să aştepte lumina bună - un mănunchi de raze, de pildă, care să şteargă iluzoriu faţada unui cottage.


Filmul lui Scott se apropie de masterpiece

Picturală, dar deloc căutată, aducîndu-ţi aminte de clarobscururile lui Vermeer pentru interioare şi de Watteau pentru exterioare, imaginea filmului era un mediu mai degrabă acvatic, fluid, lejer pentru povestea esenţializată a dueliştilor. Fiind atît de aproape de perfecţiune şi atît de omogen şi de cuminte înlăuntrul copertelor sale, filmul se apropia bine de tot de termenul de masterpiece, iar juriul de la Cannes a sucombat farmecului său, recompensîndu-l cu Caméra d'Or. Ce distanţă uluitoare între Dueliştii şi Gladiator, G.I. Jane sau Black Hawk Down filme pe care Ridley Scott le-a făcut mai tîrziu în America.

Cît de mult s-a dezvoltat ego-ul acestui creator care a trădat rafinamentul pentru construcţia grandioasă, dar bidimensională a superproducţiei americane! Din păcate, sînt mulţi regizori ca Ridley Scott, care, după un start fulminant, ori se sperie şi virează spre zone mult mai sigure, ori cad într-o autosuficienţă care-i duce la impotenţă.



 Toate articolele despre Duellists


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Iulia Blaga


Alte articole

 Un tulburător şi admirabil film cu cheie - The Duellists, Marian Rădulescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer