Jan Garbarek este una dintre acele prezenţe rare, care la un moment dat observi că te-a însoţit aproape toată viaţa. Trebuie să fi fost pe la mijlocul anilor '70, când l-am văzut prima dată la clubul de jazz din Timişoara, într-un film împrumutat de la Ambasada Americană din Bucureşti. Cânta jazz de avangardă împreună cu Arild Andersen, dar la vremea aceea nu sunetul saxofonului său a fost cel care mi-a lăsat o amintire durabilă, ci mai degrabă aspectul de băiat silitor, cu bretonul decupat pe conturul sprâncenelor, aşteptându-şi atent rândul la improvizaţie. Va mai trece o vreme până când acel arc solitar, ca ţâşnetul unei păsări albe ce străbate norii, visătoarele intervale de linişte şi lungile note care persistă ca un suspin aveau să-i definească stilul. La începutul anilor '80, primul ton de pe albumul Eventyr, sfâşiind tăcerea într-un mod aproape dureros, va deschide un nou ev în evoluţia muzicii jazz, marcând începutul unei istorii care continuă să se scrie cu nediminuată graţie şi azi.
Folclorul scandinav va fi semnul de recunoaştere în călătoria lui Jan Garbarek, el este matca melodică la care se va reîntoarce mereu din sinuozităţile stilistice care-i vor însoţi căutarea - de la schema clasică a jazzului până la inepuizabilele filoane de world music, de la atmosfera rarefiată a pieselor new age la meandrele suave ale cântecului gregorian. La începutul anilor '90, Garbarek se va lansa într-un adevărat turbion stilistic, alternând cu o uluitoare versatilitate registrele. Atitudinea sa va deveni marca unei ere muzicale. Openness va deveni termenul care defineşte nu numai o atitudine, dar şi o convingere, o metodă, un stil. Este cuvântul pe care l-am auzit rostit în toate interviurile realizate cu muzicienii nordici.
Albumele I Took Up the Runes şi Ragas and Sagas, apărute la începutul anilor '90, ne vor iniţia în cadenţa rituală a incantaţiilor arhaice, în legănatul armoniilor blânde şi în visătoarele intervale de aşteptare, străpunse mereu de tonul înalt al singurătăţii. În anul care le desparte, Garbarek va face cu albumul StAR un nou excurs în jazzul contemporan, de astă dată cu un ton ferm, alternând sau chiar suprapunând alerteţea ritmică cu reflexivitatea melodiei, atacul acut pe notă cu acel lirism stăpânit, ce parcă planează pe pânze largi de aer. Muzicianul revine doar câteva luni mai târziu la melodicitatea baladescă cu albumul Twelve Moons.
Trebuie să fi fost mijlocul anilor '90 când l-am văzut pentru prima dată pe Jan Garbarek într-un concert. Găsisem loc în primul rând, într-o sală din Karlsruhe, ce părea mai degrabă o baracă improvizată, iar când Jan Garbarek a urcat pe scenă şi s-a apropiat de microfon, am realizat că mă aşezasem exact în dreptul lui, la nici doi metri distanţă. Îmi amintesc cu claritate acea uşoară stânjeneală pe care am simţit-o la început privindu-i fiecare trăsătură, mi se părea că-i forţez intimitatea, că muzica lui impune o anumită distanţă, chiar şi faţă de persoana care o creează, care să te facă s-o percepi mai plenar. Jan Garbarek vorbea domol între piese, schimba instrumentele cu gesturi măsurate, chipul lui intra şi ieşea din visare după cum i-o cerea muza. Întreaga lui fiinţă emana acea linişte interioară, care îi caracterizează şi maniera interpretativă.
Albumul Officium încoronează diversitatea stilistică a acelor ani, dar marchează, printr-o tristă coincidenţă, una dintre marile pierderi ale propriei mele biografii. Îmi amintesc exact de încântarea cu care i l-am dăruit prietenului meu Mircea Marcovici, el însuşi un remarcabil basist de jazz, la una dintre vizitele sale la Heidelberg din îndepărtatul Graz, unde studia la conservator. Îmi persistă şi azi în amintire felul în care ne aplecam urechea împreună, cu un fel de smerenie, la tonurile elegiace ale corului, cum pândeam volutele saxofonului ce străpungea incantaţiile ca strigatul unei păsări, ca o rugăciune spusă din înaltul amvonului sau ca jubilaţia pură a luminii care străbate prin fantele de sticlă ale cupolei. Officium este cântul care a pus un semn pe vremea aceea şi care peste doar doi ani avea să însoţească trecerea de pe lume a prietenului meu, Ciulică.
Parcă pentru a încheia un ciclu al tristeţii, îl revăd peste un an pe Jan Garbarek împreună cu Hilliard Ensemble la un concert în biserica Sfântului Duh din Heidelberg. La începutul concertului sunetul saxofonului, coborât, parcă, într-o plutitoare imaterialitate, din înaltul arcadelor, părea însoţit şi nu iscat de muzicianul care se apropia de altar străbătând nava bisericii. Pentru o clipă, Jan Garbarek a stat pe loc în dreptul meu şi, dimpreună cu el, acea emanaţie clară, ce transformă emoţia în sunet. Albumul Visible World apare la scurt timp ca o consolare, cu o lejeritate melodică şi o împlinire armonică ce te lasă cumva împăcat şi mereu doritor de reascultare. În 1998 Jan Garbarek lansează albumul Rites revenind la acel sunet caracteristic, ce îmbină osmotic chemarea nordului cu eleganţa arhaică, marcată de rotunjimea ritmică atât de caracteristică percuţionistei Marilyn Mazur. Din ritmicitatea aproape tribală, sunetul saxofonului se iscă, ba suav, ba incisiv, transportându-te într-un spaţiu ancestral, din care se nasc cântecele şi se ţes necurmat visele.
Pe Jan Garbarek îl revăd în 2012 la festivalul de jazz de la Worms, unde, marcată de scurta întâlnire de dinaintea concertului, mă las din nou fermecată de cântecul său, ba solemn, ba jucăuş, de tandreţea şi de înălţimea plutitoare a tonului, ce poartă în sine mirajul unui dor nedefinit. În 2018 revine la Heidelberg, cu Trilok Gurtu la percuţie. Concertul are fluiditatea în expresie pe care un muzician o dobândeşte atunci când şi-a petrecut cea mai mare parte din viaţă căutând şi găsind mereu un nou mod în care să-şi exprime sensibilitatea, o nouă cale spre inima lumii. La solouri, Garbarek se retrage discret în spatele pianului, de unde, aşezat pe un scaun, într-o momentană stare de graţie, ascultă volutele pe care improvizaţiile colegilor le creează în jurul temelor sale.
După ce mi-am petrecut ultimele două săptămâni pe fundalul muzicii lui Jan Garbarek, ascult acum In Praise of Dreams, de data asta cu Manu Katché la percuţie, un album în care fiorul nordic răzbate prin nota clasicizantă, impusă de violista Kim Kashkashian, şi îmi amintesc că toţi trei percuţioniştii pomeniţi aici povestesc în interviurile lor despre felul în care Jan Garbarek le-a influenţat destinul muzical.
Şi îmi amintesc din nou de toţi muzicienii norvegieni care mi-au povestit, fără excepţie, că pentru ei Jan Garbarek a deschis un drum şi a început o poveste. Ajunsă la ultima piesă, intitulată sugestiv A Tale Begun, realizez că povestea începută de el cu zeci de ani în urmă s-a transformat treptat în însuşi cântecul nordului, un cântec care îmbogăţeşte muzica şi adânceşte liniştea, punându-ne neîntrerupt în visare. Sunetul muzicii lui Jan Garbarek este singurul pe care pot să citesc.
Jan Garbarek va concerta în cadrul Festivalului de Jazz de la Gărâna, pe 11 iulie 2019.