The Pillow Book de Peter Greenaway - o Carte de căpătîi, dar nu pentru căţei

The Pillow Book, unul dintre cele mai cunoscute filme ale cineastului şi artistului britanic Peter Greenaway, ajunge pe marile ecrane din România la 10 ani de la premieră. Evenimentul se datorează unei societăţi de distribuţie clujene, Clorofilm, mult prea discretă pentru ceea ce-şi propune: producţii ne-comerciale, independente. Deja a adus, fără ecou (ori publicitate), din păcate, Le Fils, La finestra di fronte şi Torremolinos 73. The Pillow Book, tradus prin Cartea de căpătîi, vine în ţară cînd pînă şi cei care pînă vara trecută nu ştiau nimic de Greenaway au ajuns să ştie. Cineastul a fost atunci invitat la Festivalul Anonimul şi ne-a urecheat într-o revistă (Suplimentul de cultură) că avem o cultură minoră.

Cu toate astea (sic), The Pillow Book, văzut a doua oară în decurs de cîţiva ani, mi se pare un film cu pretenţii, în care inovaţia tehnică şi gustul pentru vizual ignoră cel mai primar (sic) nivel pe care ar trebui să-l îndeplinească cinematograful - cel al emoţiei. Peter Greenaway, pictor înainte de a fi cineast, nu face cinema 100%, ci se foloseşte de cinema, la fel cum se foloseşte de culoare, fotografie, scriere, literatură şi tehnici multimedia pentru a-şi lărgi posibilităţile de expresie. Taie ecranul ori lipeşte pătrăţele pe care acţiunea principală e contrapunctată de o alta, supraimpresionează o filă a scenariului peste imagini. O dată cu proiectul său recent, Tulse Luper Suitcases (unde joacă, în partea a doua, şi Marcel Iureş), el tinde să-şi extindă şi mai mult demersul, îndreptîndu-se ameninţător spre ceva ce seamănă cu o teorie a cunoaşterii şi cu o bibliotecă universală demnă de un Borges. Am ascultat la Sfîntul Gheorghe un Peter Greenaway cu mult mai interesant ca vorbitor decît ca cineast.

The Pillow Book e poate cel mai romantic film al lui Greenaway, pentru că e o poveste de dragoste. In metafizica filmului, dragostea dintre o japoneză şi un francez bisexual e extrapolată pînă la a defini iubirea în absolut, văzută ca o scrijelire în piele, ca o lepădare de piele, ca luare în posesie a corpului celuilalt , cu toate literele nevăzute depuse de viaţă pe el. Greenaway operează cu un paralelism destul de facil, apelînd la fascinanta caligrafie japoneză. Tînăra Nagiko, sedusă de mantra pe care tatăl i-o recită la fiecare aniversare, o dată cu caligrafierea feţei, va căuta să-şi satisfacă complexul oedipian şi tendinţele narcisice căutînd în fiecare iubit un caligraf. Unul care să fie la fel de tandru şi de talentat ca tatăl său, caligraful exploatat sexual de un editor pervers. Insă între accentele porno (ascuţite), cele psihologice (grave) şi inovaţiile tehnice, poezia se pierde. Ţesătura filmului e spartă şi neregulată, momentele de emoţie sunt scurte. Tînăra narcisică va descoperi dragostea doar cînd va găsi un corp pe care ea însăşi să scrie şi cînd acelaşi corp (al iubitului) o va ajuta, prin sacrificiu, să-şi răzbune tatăl şi să-şi lichideze complexul. Vorbit şi scris în mai multe limbi, filmul e un fel de Turn Babel, în aceeaşi măsură în care e un film inegal, calofil, bogat în imagini, dar sărac în imaginaţie şi într-o structură unificatoare. Un film pentru snobul din noi. Dar, spre deosebire de altele , aici nu poţi spune: "Bun film, n-am înţeles nimic", tocmai pentru că în spatele imaginilor nu e mare lucru, decît indicatoare către meditaţii personale.

---

 Laurenţiu Brătan (critic de film)

Un film vechi nu înseamnă un film care a încetat să atragă atenţia. Cred ca filmele lui Greenaway în general sunt extrem de incitante şi inovatoare chiar şi azi, la 10-20-30 de ani de la lansare. Asta pentru că Greenaway e unul din acei regizori care au schimbat faţa cinematografului şi care continuă s-o facă încă! E acel gen de artist care nu îmbătrîneşte, cu toate revoluţiile tehnice, cu toate inovaţiile în domeniul efectelor speciale ş.a.m.d., pentru că LIMBAJUL CINEMATOGRAFIC pe care-l propune Greenaway e unul revoluţionar. The Pillow Book e (culmea!) primul film al lui Greenaway distribuit în România şi unul din cele mai bune filme ale sale. El a mai fost prezentat la Festivalul Filmului Britanic acum cîţiva ani, dar a avut un număr limitat de proiecţii (poate chiar una singură, nu mai ştiu exact), aşa că acum toţi cei care au auzit de el şi n-au avut ocazia să-l vadă, o pot face. E lăudabilă, zic eu, iniţiativa de a-l scoate în săli, cu toate riscurile (financiare) pe care le presupune distribuirea unui film vechi de 10 ani.

 Andreea Chiriac (critic de film)

Realizat în maniera livrescă, picturală şi provocatoare deja ştiută a lui Peter Greenaway, The Pillow Book este un caz de sincretism fericit între film, pictură şi literatură. O poveste despre dragoste, iniţiere, devorare, trădare şi moarte, trimiteri la Shakespeare şi la vechi scrieri japoneze, filmul celui care spunea că "cinematograful nu s-a născut încă, iar ceea ce am văzut pînă acum reprezintă doar o sută de ani de text ilustrat" s-ar putea, cum spunea un critic american, "să arate mai mult decît să spună", dar seduce prin îndrăzneală, pasiune şi diversitate. Apollinaire folosea caligrame, Greenaway le împrăştie pe trupurile personajelor sale, uzînd de imagine, text, culoare, muzică şi lumină pentru a vorbi despre erotism şi artă, şi pentru a ne reaminti că viaţa e vis. Un film aparte pentru ecranele noastre şi, pînă la urmă, o chestiune de gust şi afinitate faţă de propunerea lui Greenaway.