Ali (regia şi coregrafia: Rain Kencana) este o dramă de familie. Un tată bătrân, măcinat de amintiri şi la limita memoriei, trăieşte într-un peisaj urban, vestic: o Germanie impersonală şi abstractă, un loc al exilului şi al pierderii. Privirea sa confuză îi trimite pe cei doi fii ai săi în căutarea unui trecut petrecut departe, în inima Turciei rurale. Fraţii încep un balet al întrepătrunderilor, suprapunerilor şi într-ajutorărilor, care evocă fraternitatea înţeleasă ca moştenire comună, şi nu drept competiţie.
Imaginile Anatoliei profunde, cu gesturi, ritualuri şi ritmuri ţărăneşti, sunt povestite prin dansul celor doi fraţi. Cadrele din natură vorbesc despre frumuseţea şi armonia traiului departe de beton. Plecând de la ceremonia religioasă a circumciderii, şi a portretului tandru al mamei care va rămâne în pământul Anatoliei, fraţii se maturizează împreună şi astfel, pot să se susţină reciproc în pierderile pe care le vor suferi ulterior.
Chairman (regia şi coregrafia: Chang Chun-Ting) satirizează dorinţa de a urca în ierarhia socială până la nori. În note tragi-comice, oamenii se lasă propulsaţi, dărâmaţi, aruncaţi pentru dorinţa de mărire. Gravitând în jurul scaunului ca simbol (deşi cam simplist, fiind adesea gol, ignorând faptul că un scaun nu capătă valoare şi eficienţă socială decât prin omul care îl ocupă), scurtmetrajul prezintă vizual o teorie socială destul de cinică, apropiată de homo homini lupus. Din păcate, mult prea transparentă, schematică şi previzibilă pentru a asigura confirmarea şi succesul producţiei.
Nu acelaşi lucru se poate spune de următorul scurtmetraj. Danse, Poussin / Dansează, puiule (regia: Clémence Dirmeikis, coregrafia: Lucie Germon) povesteşte maturizarea unei fetiţe care se vindecă de gelozia faţă de pretendentul mamei sale. Obişnuită cu atenţia şi dragostea nedivizate ale acesteia, în ritmul înnebunitor al dansului breton, puiul de om nu acceptă, într-o primă fază, prezenţa unui dansator care atrage privirile şi atenţia mamei sale. Criza existenţială care urmează, proiectată asupra unui pui de găină (filmat în tonuri calde de galben, care contrastează cu tonurile închise ale scenelor de dans), este însă rapid depăşită în momentul în care fetiţa intră în dans - ca exerciţiu social, ca celebrare a comunităţii, ca acceptare a vieţii în comun.
Vezi scurtmetrajul aici.
Interlude (regia: Aaron Howelleste) o animaţie minimalistă, construită pe similaritatea animaţiilor pentru efecte speciale. Fără a spune o poveste şi distilând mişcarea dansului în linii albe pe fond gri, avantajul tehnicii devine vizibil atunci când bucăţi de mişcare sunt îngheţate, pentru ca, intrând în ele ca într-un şablon predefinit, să dispară în dansul ulterior. O ilustrare simplă, dar eficientă, a efemerei supravieţuiri în timp a dansului!
Silence of Tears (regia şi coregrafia: Adrien Ouaki) explorează, dimpotrivă, trecutul a doi amanţi prinşi în încleştarea maturizării emoţionale şi/sau sexuale. Dacă naraţiunea oscilează puternic între trecut şi prezent, între amintiri şi dorinţe, dansul lor este la fel de expresiv, la fel de dureros. Amintirea unei tentative de suicid prin înec deschide meditaţii hamletiene asupra apei, element organic, viu, care primeşte virgina obosită de viaţă. Însă pasiunea şi dragostea dintre cei doi va fi o ancoră care trage traumele trecutului într-un prezent mai luminos, deschizând, în acelaşi timp, posibilitatea reconcilierii.
Bleeding and Burning (regia: Guillaume Marin) refuză să fie o operă închegată, o producţie artistică dominată de o temă intelectuală. De aceea, alege să livreze un exerciţiu hipnotic, un torent sacadat de culoare şi mişcare. Şi trebuie să recunosc că fluturările ritmate ale costumelor în culori simbolice (roşu şi negru), întrerupte de imagini stroboscopice sau subliminale, reuşesc să provoace o reacţie viscerală în spectator. Efectul pareidolic declarat (tendinţa de a interpreta un stimul vag, aleatoriu, ca ceva cunoscut şi formal, ex: jocul copiilor de a vedea forme concrete în nori sau proiecţia imaginii "Babelor" asupra stâncii erodate de stihii din Bucegi) este obţinut prin violenţa cu care imaginile sunt proiectate, ce contrastează cu scurtimea lor, sub pragul de percepţie conştientă. În cele din urmă, conceptul scurtmetrajului traversează, dureros ecranul, retina spectatorului pulsând încă - sângerândă şi arzândă - după terminarea colajului.
Unframed (regia: Paweł Zawadzki, coregrafia: Wojciech Mochniej) este o frumoasă şi pasionantă poveste de dragoste, care începe cu o ţigară pe străzile oraşului, pentru a continua prin cluburi, iatacuri şi dormitoare. Aparenţa de musical dă o senzaţie de bine spectatorului, care se lasă să plutească în erotismul viguros, dar fără nici o urmă de vulgaritate, al scurtmetrajului. Iar postura macho adoptată de erou şi atitudinea provocatoare a eroinei conferă o aură de dejà-vu, de dulce stil clasic care aminteşte de tipologia personajelor din cinematografia anilor '30.
În puternic contrast cu vitalismul acestei piese, Danse Macabre (animaţie de Zsófia Csánki) propune o temă tristă, la limita depresiei: lupta cu boala şi cu moartea. În tonuri de gri, cu un protagonist asexuat aflat în stadiul final al bolii, camera sa devine arena unui dans ca o luptă. Desfăşurată deopotrivă în imaginaţie şi în corp, din speranţă şi din disperare se iţeşte un vârtej continuu, care, din păcate, nu are decât un singur câştigător. De admirat virtuozitatea artistică a caracterizării grafice a bolnavului şi a morţii, precum şi coloana sonoră care redă excelent fâşâitul ca un horcăit al bolii.
Jonah (regia şi coregrafia: Yotam Peled) filmul de încheiere, propune o partitură introspectivă, la persoana I. Un rătăcit pentru ceilalţi, Jonah se dedică explorării propriului suflet - mai bine spus, al propriului corp. Pe măsură ce înaintează - sau se întoarce? - protagonistul se apropie şi de natură. Gerul de afară nu mai este ostil, ci devine o altă formă de manifestare a întregului om-natură. La final, apoteotic, după contorsiunile dureroase ale egoului, pământul pare să grăiască şoapte liniştitoare. Odihna este binemeritată!