Six Home (regia Ebad Adibpour) este un (foarte) scurt scurtmetraj care cucereşte spectatorul în doar patru minute. Deşi prezentat la un festival de film de dans, în realitate, pelicula nu prezintă mişcări complicate, salturi impresionante sau coregrafii măiastre. De fapt, nu are nici o secundă de dans. Însă micul salt pe care protagonista îl face la final este mai curajos decât salturile mortale ale acrobaţilor de circ şi demonstrează irefutabil: şotronul este dreptul universal al fiecărui copil! Fără discriminare de rasă, de sex sau... număr de picioare.
Otherland (regia Jan Pieter Tuinstra, coregrafia Keren Levi) a fost una dintre vedetele BIDFF 2019. Biografie concentrată şi extravagantă, filmul povesteşte călătoria protagonistului din exoticele insule ale Sudului în Europa, concentrându-se pe dezvoltarea sa artistică şi acceptarea / afirmarea identităţii sexuale. Dincolo de reuşita artistică a coregrafiei, viguroasă şi lascivă în acelaşi timp, filmul introduce, didactic, spectatorul în limbajul dansului underground. Aflăm, de exemplu, cele cinci mişcări de bază ale acestei forme de comunicare artistică, precum şi grila de lectură a tranziţiilor de gen asumate de dansator într-o asemenea performance. Îmbinarea dintre biografie, dans şi documentar (docu-dramă, mai precis) permit o călătorie ghidată într-o lume mai puţin cunoscută, dar precis codificată.
The Dérive (regia şi coregrafia Tanin Torabi) este revoluţionar prin minimalismul său. Ca în tot cinematograful iranian, cutremurul interior al indivizilor este doar schiţat, răbufnirile sunt acoperite de voaluri, iar revoltele şoptite. În filmul de faţă, o tânără, îmbrăcată cât se poate de regulamentar (hijab, haine largi etc.) se plimbă prin bazarul din Teheran. Abia perceptibil, schiţează un pas de dans camuflat în coborârea simplă a unei trepte, flutură o mână care parcă mângâie un produs expus spre vânzare, saltă un pic mai mult atunci când păşeşte la următorul stand. Prin toate aceste insinuări spectatorul întrezăreşte, fugitiv, o lebădă ascunsă, dar, surpriză! niciun trecător nu pare să vadă crima pe care o comite tânără: ea dansează! Da, din motive religioase, dansul este interzis în Iran. Drept urmare, dansul devine aluzie. Adiere de frumuseţe care vrea să iasă din corpul protagonistei, dar se opreşte, prudent, departe de densitatea sufocantă a oprimării. În paralel, planul-secvenţă care constituie întregul film redă excelent adâncimea coridoarelor bazarului.
Name (regia Laura Roe) acuză cele opt ore ale programului corporatist pentru disoluţia personalităţii angajatului. Alegerea temei nu este originală şi nici tratarea nu convinge: număratul obsesiv de la unu la opt, ura care se dezvoltă între colegi, universul concentraţionar al biroului, puterea discreţionară a şefilor. Alienarea trupurilor încorsetate în costume gri şi birouri de beton încearcă să se facă remarcată, însă inspiraţia se pierde pe parcurs şi filmul cade în banal.
I (regia Eunjin Park, coregrafia Céline Bellut, Eunjin Park) pare contrapartida freudiană a predecesorului său. Mai reuşit din punct de vedere artistic, I utilizează întunericul şi linii spectaculoase de lumină, tăioase prin contrastul lor, pentru a încerca să arunce o dâră de înţelegere asupra profunzimilor eului. Fără să vrea să înspăimânte prin crearea de monştri, I este o pledoarie, cuminte, pentru acceptarea abisurilor care se deschid atunci când închidem ochii. Care, la o adică, par chiar prietenoase.
Takako vs Nine Lives (regia Lauren Wolkstein, coregrafia Laura Katz Rizzo) parodiază, cu accente melodramatice, meciurile de wrestling. Dansul celor doi protagonişti, bărbat şi femeie, se transformă, rând pe rând, în suferinţă de cuplu, în distracţie grosieră sau în meci de box. Paralele dintre wrestling şi balet, coregrafia violenţei şi costumele ţipătoare, la limita kitsch-ului, expun nu doar satira stereotipurilor de gen (aplecarea spre violenţă a bărbaţilor, obligaţia femeilor de a fi graţioase), ci vorbesc şi despre conexiunea profundă a trupurilor, despre o gramatică de profunzime (generativă, cum ar zice Chomsky) a mişcării umane. Aceasta ne permite să înţelegem că sub aparenţa ritmurilor variate din convenţiile sociale, a mişcărilor browniene necesare traiului zilnic, dansul rămâne întotdeauna acelaşi etern pas-de-deux.
Reach (regia Billy Boyd Cape, coregrafia Botis Seva) încearcă să surprindă căldura legăturii dintre tată şi copilul său prin contrastul creat de durerea despărţirii, fie şi temporare. Deşi tema ar fi putut să fie exprimată de un singur dansator, tensiunea dramatică este accentuată prin angrenarea a încă patru. Coregrafia viguroasă, mişcările când centrifuge, când centripete, pe ritmuri de hip-hop, indică tensiunea creată între interior şi exterior, revolta, refuzul violent al despărţirii. La rândul ei, cinematografia susţine dramatismul dansului prin contrastul dintre culorile calde şi cadrele apropiate ale tatălui ţinând-şi odorul în braţe, pe de o parte, şi cele îndepărtate, în culorile reci ale naturii hibernale, pe de altă parte.
Oh boy! (regia Hadi Moussally, coregrafia Antonin Rioche) pare, pe un prim palier de interpretare, o parabolă a dezvoltării umane: un nud în poziţia fetusului se ridică, se dezvoltă, se îmbracă, pentru ca apoi să se chinuie, solitar, într-un univers dezgolit, pustiu. Dar, la o privire mai atentă, şochează acuitatea răutăcioasă cu care este privit corpul uman. Clar, omul lui Rioche nu este epitomul perfecţiunii, cum îl desena Da Vinci, şi nici încununarea creaţiei, cum îl descrie Vechiul Testament. Aici, el este o fiinţă chinuită, zămislită din angoasele lui Kafka şi Musil. Camera de filmat caută unghiurile cele mai puţin flatante, cele în care lumina scoate în evidenţă, ca un profesor maliţios, ascuţimea oaselor, puţinătatea cărnii, imperfecţiunile pielii. Astenic, corpul protagonistului pare măcinat de o boală interioară, ridicarea acestuia din poziţia fetusului fiind zbatere, o dureroasă şi nemeritată cădere din graţie. Mâinile atârnă greu. Ele suferă de paralizie, nu neurologică, ci spirituală: lipseşte voinţa de a trăi, deznădejdea existenţială izvorăşte o netrebnicie fizică. Îmbrăcămintea - convenţia socială care ascunde nudul, elementul vizibil al umanităţii - este şi ea sfâşiată, căci prin ea apriga frământare interioară a ieşit la suprafaţă. Chiar şi arta, o ultimă speranţă, experimentată prin umbre proiectate pe perete cu ajutorul mâinilor, are rezultate dezolante, dacă nu înspăimântătoare de-a dreptul. La sfârşit, revolta pare neputincioasă!