2019, anul plecării - Ducu Darie

Nu am vrut să scriu despre Ducu pentru că nu se poate cuprinde în vorbe ce a fost el ca Mare Creator de Teatru, ce a fost el ca Om, ca Prieten, cât de important și de unic.

După drumul lung și plin de gropi de durere pe care l-a străbătut, încordându-și energia, pentru a ajunge la capăt cu spectacolul Coriolanus aproape că nu și-a mai lăsat nicio pauză.

Spectacolul la care începuse să lucreze de câteva luni era despre drumul catre moarte, despre moarte, drum lui prin lumină. Lumina atât de mult iubită lui.

Ca de obicei începuse să țeasă în jurul fiecărui tablou o poveste, o "poveste" cu sens, "ca să înțelegem noi, să știe actorii ce spun, ce joacă, ca să înțeleagă spectatorii...", poveste legată de realul imediat sau trecut.

Povestea unui spectacol de-al lui Ducu era un sac plin de povești și sensuri ca să poată defini Marele Sens al Gândului său.

Dragostea, Marea lui Dragoste pentru actori, grija și căldura cu care urmărea fiecare gest, vorbă, așezare în spațiul scenei, raport dintre personaje definesc, în câteva vorbe, sărace vorbe, și explică opera sa. Așa se explică dorința multor actori de "a fi" în spectacolele sale și durerea acestei despărțiri neîmplinite.

În mod surprinzător, în pofida bolii care-l măcina încet, care-i fura energia, lupta să ridice acest spectacol și-și promisese să-l termine până la mijlocul lui noiembrie 2019.

Nu știu care sunt criteriile după care este clasificat un geniu și îmi pun această întrebare pentru că foarte mulți dintre cei care au lucrat cu Ducu au spus: "Era genial".
Poate.
Ceea ce știu este că avea o ușurință a gândului, a ideilor și a așezării lor "în pagină" care putea să te surprindă, oricât de bine l-ai fi cunoscut.

Sprinteneala ideilor, asemenea unui joc, te făcea de multe ori să te gândești că ai în fața ta un "copil ales de Dumnezeu" și înzestrat cu daruri superioare.
El făcea ca lumea, lumea creată de el, să fie într-o permanentă mișcare.
Timpul lui nu era timpul nostru, avea altă măsură: două ore ale lui Ducu erau cât șase sau opt ore ale altor oameni.
De ce?
Pentru că viteza gândului și ideilor lui era atât de mare încât îți trebuia o pauză ca să te așezi și să pătrunzi în adâncimea sensului acestora.

Da, Ducu a fost un "copil ales de Dumnezeu", un răsfățat al soartei și de aceea și-a permis luxul ca OPERA sa să fie scrisă în alți timpi decât al celorlalți.

Înainte să lucrez cu el și să ne împrietenim, mai ales prin înțelegere atunci când ne "așezam" să lucrăm, văzusem capodopera Trei surori de Cehov, capodoperă pentru că în acel spectacol, dincolo de suflul rusesc cehovian, totul era atât de minuțios pus la punct încât rău-voitor dacă erai (au fost "unii") nu găseai "goluri". Și apoi câțiva ani mai târziu Anatomie Titus. Căderea Romei de Heiner Muller - un spectacol de antologie, care a deschis o pagină nouă, deosebită în cartea Teatrului Bulandra.

Lângă el, lângă Ducu, simțeai că te afli în alt registru al Artei, puteai vedea lumea altfel și în plus descopereai și o parte din subtilitățile acesteia.

Duculeană, îți amintești?


Hotărâsem împreună cum va arăta trenul ce urma să transporte pe pământ copii nenăscuți, dar nu l-am dat în lucru;
hotărâsem cum va fi masa de la banchetul "fericirilor" și invitații în smokinguri cu capete Archimboldo; hotărâsem și pereții din mesh metalic pentru proiecții, pe care nu am mai apucat să-i patinez cu alb, hotărâsem și cortinele din fâșii din folie din plastic gros (ca la service-urile auto!) și nici pe acestea nu am mai apucat să le terminăm,
și încă te gândeai cum va arăta lumea și drumul către moarte... și ce glumă a sorții, cum s-a curmat totul!


S-a rupt creanga, pe care ne așezasem privind adâncimile lumii, să recroim acest spectacol venit ca un semn al destinului.

Dar în urma lui a rămas LUMINĂ, MULTĂ LUMINĂ!