Când a murit prietenul meu Ducu Darie, eram la New York și am sperat că a fost condus pe ultimul drum fără să aibă parte de obiceiul degradant care, în loc să înalțe, trivializează imaginea celui decedat.
"Pentru mine, teatrul e un mod de viață. Mă ține în viață. Am făcut teatru din dragoste, nu din frică." Aceste cuvinte îl caracterizează poate cel mai bine.
Pare foarte natural să ajungi să faci teatru din dragoste, când te-ai născut într-o familie de actori. Ducu chiar a crescut în teatru, la Teatrul de Comedie, unde mergea zilnic cu părinții (Iurie Darie și Consuela Roșu) ca să asiste sau să participe la repetiții. L-am văzut prima oară când avea 6 ani și făcea figurație specială în Capul de rățoi. Nu puteam să știu atunci că va deveni unul dintre cei mai de succes regizori ai țării, dar era evident că pe scenă se simțea dezinvolt și "acasă". Când Ducu cel matur vorbea despre anii copilăriei, povestea că în pauze, când actorii ieșeau să fumeze, el se repezea la masa de recuzită ca să încerce măști și să se joace cu obiecte care îi stârneau curiozitatea. Probabil că de acolo i-a venit inspirația pentru stilul de teatru care l-a făcut celebru mai târziu. Se spune că talentul lui Ducu a fost unul baroc: amestec de magie, inventivitate, lirism, exces, cu un gust pronunțat pentru efecte grandioase și monumentale. Din cauză că eram plecat, nu i-am văzut din păcate spectacolele din tinerețe, despre care am auzit doar lucruri bune.
L-am cunoscut cu adevărat pe Ducu de abia târziu, când, în calitate de director al Teatrului Bulandra, a dorit mult să montez din nou acolo, după lungul interval de la Iuliu Cezar. În cele din urmă, s-a întâmplat, și nu o dată, ci de șapte ori, din 2008 până în 2019. Ducu și Gábor Tompa au fost cei mai generoși și mai deschiși colegi, invitându-mă repetat în teatrele conduse de ei. Rar am avut condiții de lucru excelente ca cele puse la dispoziție la Izvor și Icoanei, fără reprezentații programate timp de câteva săptămâni, pentru a permite concentrarea tuturor forțelor pe premiera în pregătire. Așa puteam fi în decor de dimineața până noaptea, în loc să fim constrânși la numai câteva ore de repetiții pe zi. Pe vremea doamnei Bulandra, clădirea teatrului Bulandra cunoștea o activitate febrilă continuă, foarte asemănătoare cu sistemul de pe Broadway, unde se joacă din nou, după pandemie, nouă spectacole pe săptămână. Chiar Victor Rebengiuc amintea cu mare nostalgie cum doamna Bulandra nu permitea să existe vreo seară în care să nu se joace. El nu înțelegea cum e posibil, sub Ducu, ca pentru un spectacol ca Ivanov, pe care l-am regizat, în care juca chiar el, să se închidă teatrul pentru aproape trei săptămâni. "Sărmana doamnă Bulandra... probabil că s-ar fi răsucit în mormânt" Dar, în ce mă privește, am apreciat imens acest regim de lucru; pentru mine și actori a fost un mic paradis și poate nu întâmplător consider că Ivanov a fost unul dintre cele mai bune spectacole pe care le-am realizat la Bulandra.
Din copilărie, Ducu a iubit teatrul și în special pe actori și nu și-a schimbat sentimentele până la sfârșit. Avea chiar un cult pentru ei. Pe câțiva îi diviniza. E minunat când un regizor iubește actorii, mai ales că sunt în jur destule exemple contrare. Dar, când ești și director de teatru, ai nevoie de rigoare, altfel dragostea nelimitată devine o slăbiciune ușor exploatabilă. Era de înțeles că mulți actori doreau să fie liberi să facă filme și seriale și au profitat de compasiunea și înțelegerea lui Ducu. Cu timpul, efectele nocive asupra trupei au început să se arate, devenind toxice.
Ducu a iubit mult și viața, poate prea mult. Spunea: "Mi‑ar fi plăcut să mă nasc în secolul al XVII-lea. Sunt fascinat de baroc, de lumea aceea. Eu sunt și un bon viveur, ceea ce în acel secol era ceva curent. Le lua două ore să se îmbrace, ce bine era, veneau curtezanele, era minunat...".
Există o întrebare dificilă, o dilemă la care un artist cu greu găsește răspuns: cum să trăiești în așa fel încât viața și arta să se hrănească reciproc? Ca un funambul pe sârmă, în echilibru instabil, artistul e mereu în pericol să cadă într-o parte sau în cealaltă (în teatru, ori să se identifice total cu acesta și să se izoleze de viață, ori, dimpotrivă, să se abandoneze unei vieți de exces). Lui Ducu nu i-a fost ușor să se mențină în acest echilibru precar. În ultimii ani era evident că suferea, atât de boala care avansa, cât și de o singurătate pe care și-a asumat-o. În ciuda crizei prin care trecea și a neplăcerilor din interiorul teatrului, ce satisfacție a simțit când premiera cu Coriolanus a ieșit un triumf!
Lăcrima de bucurie nu doar la succesele lui, ci și la ale mele. Nicio urmă de gelozie, la fel ca Ciulei - ceva atât de rar în meseria noastră! Darie și Ciulei, doi directori faimoși ai Bulandrei: Ducu l-a întrecut pe Liviu în longevitate, dar nu și în viziunea de ansamblu, cea prin care Ciulei a inspirat o revoluție a spectacolului. Deși a creat și el montări de referință, viziunea mai amplă despre teatru a lui Darie nu s-a concretizat. A rămas o frumoasă, poetică, dar nerealizată utopie.
Dar îi sunt recunoscător că mi-a permis să am, cu un nucleu de actori, un gust trecător a ceea ce ar fi putut fi o trupă adevărată. Dumnezeu să-l odihnească.
*
Notă: Acest text, alături de multe alte portrete, au apărut în volumul Niciodată singur. Fragmente dintr-o galerie de portrete, Polirom, 2021. Mai multe detalii aici.
