1. E un film trist. Extrem de trist. Dacă v-aţi săturat de comedii, de filme teziste, de filme "de autor", de filme uşurele, de filme prea grele, dacă vreţi să faceţi pauză de Netflix şi să luaţi o gură de ceva dulce-amărui care să nu fie bere, atunci înarmaţi-vă cu răbdare (filmul are 122 de minute plus publicitatea de care n-o să scăpaţi) şi intraţi într-o sală de cinema. Sfatul meu este să nu luaţi popcorn, fiindcă o să fie momente când vă veţi simţi prost dacă mâncaţi aşa ceva. Fiindcă în jurul vostru o să se facă linişte şi lumea o să-şi ţină respiraţia şi o să vă uitaţi incredul în dreapta şi în stânga, să vedeţi dacă nu cumva aţi rămas singur în sală. Nu, sala e ticsită dar toată lumea s-a oprit din orice şi priveşte lung ecranul. Sunt scene repetitive şi scene în care e greu să te uiţi la ecran, fiindcă personajul principal râde într-un fel dureros, chinuit şi nu se poate opri din acel râs ciudat, sacadat, ca un plâns. Şi-n momentul ăla o să vă vină să plângeţi, poate; o să vă vină să ieşiţi din sală sau să luaţi un pumn de floricele şi vecinul / vecina de rând o să se uite urât la voi.
2. E un film în care personajul principal nu e Arthur Fleck, nu e Joaquin Phoenix şi nu e nici măcar Joker. Ci e boala. Şi nu orice fel de boală, ci o boală nenumită. E şi nu e depresie, e şi nu e anxietate, schizofrenie, sau orice altă rubrică din DSM. E boala psihică cu suişurile şi coborâşurile ei, e starea mentală alterată care îl face pe Arthur să râdă atunci când ar trebui să plângă, să împuşte atunci când ar putea să fugă şi să fie îngăduitor atunci când toată lumea se aşteaptă să lovească. E un lucru nenumit, dar cu atât mai terifiant, căruia scenariştii au avut ideea genială să îi găsească o definiţie mâzgălită într-un caiet cu coperţi soioase, jumătate jurnal şi jumătate caiet de notiţe pentru idei de stand-up comedy. "Problema cu boala psihică e că cei din jur se aşteaptă să te porţi ca şi când n-ai avea-o". Iar atunci când boala pune stăpânire pe personajul principal, atunci realizezi că, dacă individul ajunge să fie una cu boala sa, "a vrea ca el să se poarte ca şi când n-ar avea-o" devine sinonim cu a vrea ca personajul să dispară (fizic).
3. E o distopie mai neagră decât cea din 1984. Cu un personaj principal bolnav şi suferind, cu o familie disfuncţională, cu colegi manipulativi şi un şef cap-pătrat, cu un sistem social care dă rateu după rateu, cu o mass-media cinică şi abuzivă, cu o societate alienată, anarhică şi nepăsătoare. E o lume profund deformată, în care nebunia personajului principal se dezvoltă organic şi e alimentată cu sârg din toate părţile. O lume în care copiii lovesc un clovn pentru o pancartă, în care un coleg împrumută un revolver cuiva care nu are voie să-l poarte, în care o crimă devine un îndemn la revoltă, pe scurt o lume despre care personajele ar putea exclama (à la Leibniz, doar că în sens invers): "trăim în cea mai proastă dintre lumile posibile". Prin contrast, şi ca bonus, propria voastră existenţă o să vi se pară mult mai suportabilă când ieşiţi de la film.
4. Tot filmul s-ar putea să fie o mare şi tragică iluzie. Un fel de Matrix pe dos. Dacă în Matrix avem la început utopia perfectă din care Neo decide să iasă, în Joker realitatea se dizolvă progresiv, nivel după nivel. Avem nivelul 1, în care decidem (laolaltă cu scenaristul) că personajul principal are momente în care nu face distincţia dintre viaţa reală şi iluziile sale. E scena în care acesta se uită la un show pe canapeaua mizeră din sufragerie, fiind simultan erou pe micul ecran, unde îl propulsează visul său de a deveni comediant. L-am numit "nivelul 1" pentru că noi ştim - şi el ştie - că doar visează atunci când spune glume alături de idolul său de pe micul ecran. Apoi e nivelul 2, când personajul pare să aibă o relaţie semnificativă şi sentimentală cu vecina de palier. Noi nu ştim, dar aflăm la un moment dat (retrospectiv) că acea relaţie exista doar în capul său. Şi mai e nivelul 3, pentru care există nişte indicii în scena finală, atunci când Arthur Fleck se află în cabinetul medical din închisoare, discutând cu o asistentă socială relativ tânără şi neacceptând să îi divulge gluma sa imaginară. El iese, târşindu-şi picioarele, lăsând în spate urme însângerate, pe un coridor pustiu şi nepăzit, iar noi rămânem să ne întrebăm dacă nu cumva tot ce am vizionat până în acel moment e (doar) iluzia mega-elaborată a unei minţi bolnave, dar nelipsite de umor (negru). Oare suntem ca în povestea înţeleptului care se întreabă, visând un fluture, dacă nu cumva e un fluture care se visează om?!
Dacă tot ce v-am povestit e prea dark şi sumbru, nu mă credeţi pe cuvânt: mergeţi să vedeţi filmul. Pentru că, în ciuda sau datorită motivelor din listă, Joker e un film în care frumosul se iţeşte din cele mai neverosimile locuri, şi în momentele în care te aştepţi cel mai puţin. Din gestul complice al unei femei în lift, din zâmbetul strâmb al unei măşti de clovn care, pe lângă anarhie, transmite şi sentimentul puternic al solidarităţii, şi chiar şi din dansul contorsionat, dionisiac şi eliberator al fluturelui-om despre care cei din jur cred că nu ar trebui niciodată să danseze în lumina soarelui.