Lumea lui Iosseliani nu poate fi povestită, fiind - în întregime - o construcţie poetică. Nu vă închipuiţi, însă, ceţuri şi sălcii plîngătoare, eventual cai albi pe cîmpii, pentru că Iosseliani (provenind dintr-o veche familie aristocrată) are gust. Filmele sale par, toate, părţile unui infinit concert pentru clavecin şi pantomimă: sonate discrete, la antipodul cinematografului strident şi vulgar care ne-a invadat ecranele. Pentru a savura cum se cuvine un Iosseliani e nevoie de ceva răbdare, de mult umor şi, cum spuneam, de gust.
Lundi matin e un fel de călătorie a lui Ulise prin lumea (mohorîtă) de acum. O evadare din rutina cotidiană, cu papucii lăsaţi şi găsiţi exact în acelaşi loc la întoarcerea din uzină etc. La un moment dat, personajul îşi lasă papuci şi familie şi pleacă. Paşii îl poartă prin Veneţia, locul cîtorva din cele mai frumoase scene ale filmului - cum ar fi, de pildă, cea în care apare regizorul însuşi în rolul unui marchiz meloman, megaloman şi scîrţan, care imaginează o întreagă mizanscenă pentru a se da mare. Cum reuşeşte să scoată Iosseliani mici momente de magie din clavecin, ciupind, pur şi simplu, arcurile sale şi lăsîndu-ne să-i admirăm sunetele pure - ţine de o prestidigitaţie exersată ani îndelungi. Există, desigur, lecţia marelui Tati în desenul scenelor construite impecabil, ca nişte mutări precise pe o tablă de şah; şi tot de la Tati, probabil, îi vine lui Iosseliani gustul pentru umorul minuscul, aproape insesizabil, cu care-şi povesteşte scenele. Dar universul şi atmosfera filmelor sale sînt 100% originale şi inconfundabile, marca Iosseliani.
Să ne bucurăm, aşadar, de şansa care se oferă cinefililor (cîţi vor mai fi rămas...) pentru a recupera măcar un film din opera - nu foarte vastă - a acestui mare cineast contemporan. Nu e niciodată prea tîrziu.
