Luni dimineaţa, hoinăritu-mi taie greaţa - Lundi matin

Iertaţi tonul ludic al titlului, dar e vina filmului lui Otar Iosseliani, care te poate vindeca, cel puţin pe moment, de mizantropie, lene de viaţă, plictiseală şi de alţi demoni. E, cu toate astea, destul de greu de găsit mecanismul prin care o poveste cu cîteva puncte slabe, totuşi, căreia îi lipseşte o coerenţă a planurilor, care lasă situaţii în suspensie, reuşeşte să te facă să le treci cu vederea. Filmul realizatorului georgian (născut în 1934) a fost premiat la Berlin, în 2002, cu Ursul de Argint pentru regie şi cu Premiul FIPRESCI, semn că nici juriul, nici criticii nu i-au putut rezista.

Filmul este o poveste simplă, dar suprarealistă despre viaţă. Un bărbat care trăieşte la ţară cu o familie care îl cam sictireşte, şi care lucrează la oraş, la uzină, se hotărăşte într-o bună zi că i s-a acrit de traiul lui şi de zilele care se tot repetă, şi dispare fără urmă. Pleacă la Veneţia, unde hălăduieşte fără busolă ori ceas, ajunge în deşert, cunoaşte oameni dintre care cu unii îşi descoperă afinităţi pînă la milimetru - unul, de pildă, are şi el, acasă, o viaţă de familie rutinată şi lucrează la uzină, fumînd ca disperatul pînă în poartă. Bărbatul, normal, se întoarce pînă la urmă acasă la ai lui, unde absenţa nu i-a fost prea simţită, unde fiecare e, ca de obicei, cu treburile lui. Copiii se pregătesc să-l picteze pe Sfîntul Gheorghe în biserica satului şi, pînă atunci, fac poze cu crocodilul viu adus de nişte ţigani, sau fac salturi cu deltaplanul; un slujbaş negru a reuşit s-o convingă pe iubita lui să-l ia de bărbat şi acum fac nunta, funcţionarul de la poştă, care citeşte scrisorile şi colecţionează şerpi, e fotograful nunţii etc.

Filmul trăieşte din aceste bucăţele de viaţă, unele de un umor nebun şi discret (nu degeaba Iosseliani a fost comparat cu Jacques Tati), care exploatează (fără a părea să-şi fi propus, prin inutilitatea lor) un timp subiectiv care e, de fapt, adevăratul timp al vieţii. Iosseliani e ca un coregraf foarte delicat, care înţelege baletul vieţii şi care coordonează cu graţie intrările şi ieşirile personajelor din cadru. O persoană care părea figurant, ştergînd un colţ al cadrului, devine în altă secvenţă personaj principal, pentru ca, zece minute mai tîrziu, să străpungă cadrul, fără nici o explicaţie ori preaviz. Rafinamentul lui Iosseliani face ca aceste coregrafii să fie percepute în cheia lor - e vorba de însăşi coregrafia vieţii, care le aranjează pe toate după nişte reguli de intrare în scenă foarte neclare, e vorba de frumuseţea vieţii în mic şi în mare, care e aşa cum e ea. De altfel, familia eroului nu pare atît de antipatică, iar viaţa la ţară are farmecul ei. Însă, aşa cum se ştie, trebuie să te îndepărtezi ca să vezi lucrurile mai bine. Filmul lui Otar Iosseliani te umple de o bună-dispoziţie tihnită şi te prelucrează discret, făcîndu-te atent la micile lucruri haioase şi suprarealiste ale vieţii de zi cu zi.