În sufragerie cu Noul Val - '88 / '89

Etajul 2 al unui bloc de 10 niveluri. Strada Ion Manolescu. Perpendiculară pe Moineşti. Aproape paralelă cu Iuliu Maniu. Suntem, prin urmare, în Militari. E noiembrie 2019 şi e ireal de cald. Trecut de 8 seara, trecut de 20 de grade.

Alex ne aşteaptă la ieşirea A a staţiei de metrou Gorjului şi ne conduce într-unul dintre apartamentele de 3 camere ale etajului amplasat conform descrierii de mai sus. Alex e istoric, are 29 de ani şi se ocupă de fix 1 an de Ferestroika, proiect ce îşi propune să prezinte curioşilor (care, până acum, sunt mai ales turişti străini) ce va să zică viaţa într-un apartament de bloc ceauşist. "Cu foarte mici excepţii, tot ce veţi vedea în apartament este fix la fel cum era în 1989".

Suntem invitaţi să ne lăsăm bagajele în hol, sa încălţăm mici botoşei albaştri de plastic şi să ne aşezăm pe scaune, în sufragerie. Suntem 7 musafiri-spectatori şi aşteptăm să înceapă ceea ce event-ul de pe facebook prezintă ca fiind '88 / '89, "un proiect cultural realizat de Asociaţia Culturală pentru Educaţie prin Artă, co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional (AFCN) [...] creat de Iulia Rugină şi Oana Răsuceanu, şi avându-i ca protagonişti pe Nicoleta Lefter şi Şerban Pavlu".

Luminile se sting. Luminile se aprind. Pe masa rotundă din jurul camerei, Clara (Nicoleta Lefter) aduce salata de boeuf. Şi ouăle umplute. Şi piftia. Şi mezelurile. Da, inclusiv salam de Sibiu. Alexandru (Şerban Pavlu) se ocupă de vin, de gogonele şi de muzică. Italiană. Ricchi e Poveri. Pe magnetofon.

La televizor, curg imagini festive. Artificii. Lume multă. Îi recunoşti, la grămadă, pe Dan Spătaru, Dida Drăgan, Mihai Constantinescu, Stela Popescu, Dorin Teodorescu, Elena Merişoreanu, Marina Scupra şi câţi alţii. La televizor, a început revelionul. Revelionul '88 - '89.

Clara şi Alexandru aşteaptă invitaţi. Un alt cuplu care întârzie. Încearcă să le telefoneze, dar se izbesc de problema numită cuplaj. Între timp, mai ciugulesc o bucăţică de salam de Sibiu. Şi se mai tachinează. Apoi, înţeapă. Apoi, de-a binelea atacă. Sunt un cuplu cu probleme. Şi doi copii. Care sunt în vacanţă la bunici. La părinţii ei. În Dobroteşti (Teleorman), nu departe de Gratia (Teleorman), satul în care s-au cunoscut, s-au iubit şi l-au conceput pe fiul lor. Satul unde s-a născut şi Liviu Dragnea, dar asta e doar una dintre cioacele-poantele Oanei Răsuceanu şi Iuliei Rugină, fetele cu textul şi regia spectacolului.

Spectacolul evoluează, tensiunea creşte. Şi totuşi, când şi când, privirea e furată de TV. Sau de decorul din cameră. Mobila. Fructele din plastic. Casetofonul. Pick-up-ul. Cărţile. Bibelourile. Doamne, Dumnezeule, toate astea au fost acum 30 de ani? Când au trecut anii ăştia? Unde s-au dus? Unde s-au dus trei-zeci-de-ani din vieţile noastre? Totul, totul, absolut totul parcă a fost ieri. La naiba, încă mâncăm acelaşi meniu la mesele festive. Dacă nu la Revelion, măcar la Crăciun sau la Paşte.

Cât despre ei, despre Clara şi Alexandra, despre drama lor bâlbâit-necuvântătoare (mergeţi să îl vedeţi pe Pavlu cum face orice, orice, orice, dar orice ca să evite, ca să fugă, ca să tacă pe subiectele cu adevărat importante; mergeţi să o vedeţi pe Nicoleta Lefter cum ia toată greutatea lumii pe umeri atunci când, în fine, verbalizează disperarea, oboseala, însingurarea, deruta de-o viaţă), da, e de atunci, din anii aceia, din anii telefonului cu fir, a cuplajului, a non-Internetului (la dracu', cum aflam pe atunci dacă Tracy Chapman e bărbat sau femeie? Cei doi se tot tachinau pe dilema asta şi mie îmi ardea buzunarul să caut pe wiki), dar poate la fel de bine să fie şi de acum, din epoca societăţii multilateral-conectate, când evitarea, când fuga, când tăcerea despre lucrurile cu adevărat importante e la fel de la modă ca în cele mai bune dintre filmele Noului Val.

Filme despre atunci, despre 4-3-2-ul copilăriei / adolescenţei noastre şi filme despre acum, despre sieranevada parastaselor noastre, când minţim şi ştim că minţim şi ştim că ea ştie că noi minţim şi ştim că ea ştie că noi ştim că ea ştie că minţim. Filmele care au consacrat sufrageriile, ciorbicile şi scandalurile noastre de apartament pentru că le-am trăit şi le trăim şi le vom mai trăi, pentru că ăştia am fost, suntem şi vom mai fi, take it or leave it, love it or hate it, dar măcar s-o recunoaştem, să ne recunoaştem, să facem pace cu noi, poate, cine ştie, aşa fiind, om învăţa să ne cunoaştem, să ne înţelegem, să ne, vorbă mare, iubim.

Acolo, în sufrageria filmelor şi vieţilor noastre, la mai puţin de un metru şi mai bine de 30 de ani de ultimul revelion al României închise, la un perete distanţă de apartamente ce se pregăteau pentru o seară neaşteptat de caldă a lui noiembrie 2019, am retrăit, pentru un ceas, într-un timp şi o lume cărora destinul ne-a dat şansa să le spunem adio, dar care există şi vor continua mereu să existe în noi.