Malte (Maximilian Brückner) şi Liv (Luise Heyer) trăiesc o frumoasă poveste de dragoste, petrecându-şi vacanţa la Mallorca. Nenorocirea aşteaptă însă în întuneric: întorcându-se de la plajă, trei tineri drogaţi le iau urma, pătrund în casă şi îi violează. Folosesc pluralul pentru că, deşi Liv este cea care abuzată fizic, Malte este de faţă şi suferă psihic cel puţin la fel de mult.
Anii ce trec par să vindece trauma. Cei doi se luptă să facă uitat episodul, fie prin terapie, ca Liv, fie prin box, ca Malte. Însă, din păcate, durerea nu se lasă uitată: Malte se întâlneşte din întâmplare cu torţionarul juvenil, integrat acum în societate şi cu pretenţii la fericire. Urmează o cursă disperată în care victima îşi terorizează călăul. Fostul violator, la rândul său, contra-atacă, în întorsături de situaţie rapide, în care pulsiunile se dezlănţuie în ciuda eforturilor de auto-control. Spirala violenţei urcă dramatic, iar deznodământul nu poate fi decât sângeros.
Interpretarea corectă a celor doi protagonişti - ca şi corporalitatea personajului negativ - atrage spectatorul în vârtejul alegerilor la care sunt obligaţi din cauza violenţelor celorlalţi. Chiar fără o reuşită actoricească memorabilă, cei doi transpun pe ecran înstrăinarea care ameninţă cuplul, răceala care se instituie în dragostea lor, ca şi presiunea acumulată de o nedreptate pe care sistemul de justiţie nu o poate expia. Clişeele abundente (vindecarea prin sport şi psiho-terapie, "lupta" împotriva auto-victimizării, abordarea politically correct că violul este un fapt grav, chiar dacă este pedepsit, în cel mai rău caz, printr-un singur an de puşcărie) nu sunt stridente. Spre meritul său, pelicula nu insistă pe nici unul.
Impactul unui viol asupra unui cuplu, în special asupra bărbatului care e abuzat indirect, neatins fizic, dar afectat profund în masculinitatea sa de protector al căminului, a fost abordat şi în scurtmetrajul românesc 8 al tânărului regizor român Mihai Pîrcălabu (premiul publicului pentru scurt-metraj la Festivalul DaKino 2019). Ambele îşi îndreaptă atenţia asupra frustrării masculine şi propun aceeaşi cheie non-violentă, terapeutică, verosimilă. Urgia din filmele de acţiune, în care ultragiatul se dezlănţuie criminal împotriva abuzatorului, este refuzată. Cuminte, corect, raţional.
Însă, trebuie spus că în numele verosimilităţii şi în pofida unor complicaţii psihologice mai mult aluzive decât prezentate, ambele pelicule rămân limitate. Corect evocate, într-adevăr, dar doar atât. Frustrările şi înstrăinările, traumele şi coşmarurile nu sunt dospite cum trebuie. Unde sunt nopţile nedormite, sentimentele de murdărie morală - probabile, oricât de nejustificabile ar fi, dispreţul celor din jur, angoasele că aşa ceva ar putea să se mai repete?
Filmele evită să pătrundă adânc în sufletele şi alcovurile cuplurilor abuzate. Mai mult, ignoră resorturile criminalului, ca un detectiv imaginar de poliţie care ştie că nu dispune de resurse suficiente să urmărească infractorul şi cu atât mai puţin să îl ducă după gratii. În Das schönste Paar / The Most Beautiful Couple, motivaţia infractorului este prezentată cu o simplitate ce se vrea convingătoare, dar eşuează ca rudimentară: a făcut-o "pentru că a putut". Atât! Nicio noapte nedormită, nici o voluptate sexuală, nici o remuşcare nocturnă, nici măcar sentimentul de încredere nebunească că scapă neprins. Măcar în 8 violatorul îşi explică pe îndelete, hedonist, motivaţia, chiar dacă şi acolo ar fi meritat o elaborare mai convingătoare.
Aşadar, în pofida meşteşugului interpretării protagoniştilor şi al emoţiei suscitate de subiect, Das schönste Paar / The Most Beautiful Couple rămâne o producţie insuficient dezvoltată, cu o tratare corectă, dar superficială.