Însă, începând de la celebra trilogie Millenium a lui Stieg Larsson, natura umană întunecată, ireductibilă la politici guvernamentale, sfâşie ţesătura de servicii a celor mai sigure plase de siguranţă socială din istorie, fie ele nordice sau din Germania.
Într-o astfel de cheie pesimistă, filmul Norei Fingscheidt, scenarista şi regizoarea filmului, ne-o prezintă pe Benni, o fetiţă de 9 ani (pe care o cheamă de fapt Bernadette, dar numele masculinizat de Benni e mult mai potrivit cu energia sa nestăvilită). Traumatizată cândva în copilăria mică, crizele sale de furie sunt atât de puternice, de neprevăzute şi de dese încât "sistemul" nu mai ştie cum să acţioneze.
Soluţia ar putea fi medicamentoasă (dar drogurile fi-vor ele eficiente în tratarea traumelor profunde?), recluzivă (dar fetiţa este prea mică pentru a fi internată într-un azil) sau educaţionale (dar profesorii nu sunt antrenaţi în a face faţă violenţei extreme). Extraordinar de dedicată, dar disperată în faţa cazului atât de dificil al lui Benni, responsabila de asistenţă socială, dna. Bafane (Gabriela Maria Schmeide) încearcă toate soluţiile, toate casele de copii, însă din toate Benni este expulzată cu groază. Inutil de zis, găsirea unui alt refugiu devine din ce în ce mai dificilă.
Pentru că putem înţelege obsesia, frustrarea profundă şi traumatizantă pe care o trăieşte Benni, putem să empatizăm cu ea atunci când izbucneşte cu mânie. Ceea ce iniţial părea o manifestare diabolică, o perversiune a minţii fetiţei, capătă trăsături umane. Spre lauda ei, Nora Fingscheidt se opreşte aici. Nu trece graniţa facilă a unei empatii care să justifice orice exces: crizele sunt în continuare neaşteptate, înspăimântătoare, dureroase.
Prestaţia Helenei Zengel în rolul Benni este ireproşabilă (după un alt rol reuşit, în 2017, în Die Tochter / Dark Blue Girl). Când emoţionantă - ca atunci când îmbrăţişează - când înfiorătoare, ca atunci când i se atinge faţa şi aşteptăm să se dezlănţuie nebunia.
Totuşi, o rază de speranţă apare. Un boxer care lucrează cu adolescenţi violenţi şi dependenţi de droguri, Micha (Albrecht Schuch), într-un acces de curaj nebun, îşi asumă "cazul". Petrece câteva zile de graţie cu Benni, izolaţi la o cabană din pădure. Apar chiar primele semne promiţătoare: Benni se aruncă, din fugă, în braţele lui Micha, strigând bucuroasă: "Este cea mai frumoasă vacanţă pe care am avut-o vreodată". Dar, şi aici lucrurile se complică, iar Micha va trebui să facă faţă unor reacţii neprevăzute din partea lui Benni.
Frânturile de flash-back-uri care străpung cu regularitate conştiinţa lui Benni - la care avem acces prin frânturi rapide de imagini - indică o perioadă de linişte din copilăria mică, iremediabil pierdută. Nu ştim exact care a fost evenimentul traumatic, ştim doar că nevoia de siguranţă a lui Benni, dorinţa ei de a intra în relaţie profundă cu celălalt - de obicei printr-o îmbrăţişare strânsă - este din ce în ce mai greu de satisfăcut. Fuga necontenită a copilului către o mamă care i se refuză aminteşte de 400 coups / 400 de lovituri a lui François Truffaut (referinţă explicită în stop-cadrul final).
Sunt voci care reproşează filmului repetarea cu final aşteptat a acestor episoade. E drept, episoadele se înşiruie după aceeaşi structură: optimismul unui nou început într-un mediu nou, atenţia şi atitudinea pozitivă a profesioniştilor implicaţi, eforturile încununate parţial de succes ale lui Benni. Apoi, deodată, cineva îi atinge, din greşeală, faţa şi iadul reapare. Crizele de furie, hiper-kinetice, sunt accentuate de alăturarea cu elemente percutante de rock alternativ şi cu montaj rapid. Apoi, după un clean cut şocant (atât vizual, cât şi sonor), Benni apare complet sedată la psihiatrie. Şi încă o speranţă de integrare moare.
Repetiţia obligă spectatorul să abandoneze soluţiile facile, nemestecate şi îl face să empatizeze pur şi simplu cu suferinţa lui Benni, precum şi să accepte disperarea neputincioasă a celor din sistem. Ramele ferestrelor prin care Benni priveşte în afară devin, prin cadrajul bine făcut, tot atâtea gratii. Iar culoarea gratiilor are, deloc întâmplător, culoarea hainelor fetiţei.
Căci atenţia Norei Fingscheidt se apleacă şi asupra acestor detalii. Un tricou cu un tigru imprimat pe piept devine încărcat de semnificaţie atunci când fetiţa loveşte şi ţipă ameninţător. Însă, de-a lungul întregului film, Benni poartă o geacă roşie care intră în contrast puternic fie cu albul peisaj hibernal, fie cu verdele naturii, fie cu hainele celorlalţi copii. Însă, geaca poate fi şi albă: într-un moment de graţie când mama sa îi promite că vor locui iar împreună, îmbrăcămintea mamei şi fiicei aştern un alb seren pe ecran, rezonând cu liniştea simţită de Benni.
Aşadar, Systemsprenger / System-crasher / <