Un experiment teatral de conservare a memoriei colective - Baladele memoriei

Frontal, direct, fără introduceri, fără passe-partout, intrăm în tabloul compozit al zilelor noastre pentru a ne întâlni cu semenii noştri prezenţi pe scena Reactorului clujean în mai multe ipostaze, în spectacolul Baladele memoriei. Mai întâi, Ionela Pop, cu firescul unei pensionare trecute prin viaţă, rememorează aspecte din copilăria şi tinereţea ei. Apoi, acestora li se adaugă mărturiile Oanei Hodade şi ale lui Doru Pop într-un puzzle organizat ca "balade-frânturi" de realitate trăită. Structura de théâtre-vérité aduce în prim plan destinele unor oameni peste care istoria recentă a lăsat urme imposibil de ignorat sau de negat. Tocmai aceste urme ale trecutului, ale interminabilei noastre tranziţii spre democraţia reală suscită interesul realizatorilor. Pe acestea le devoalează cu mult firesc, amprentând pe stridenţe. Din lanţul de interviuri cu aceşti oameni, redate audio, se întregeşte, sub formă mozaicată, reţeaua documentativă a întregului spectacol. E evidentă munca în echipă a celor implicaţi în acest proiect, adică Ionela Pop, Raul Coldea, Nicoleta Esinescu, Oana Hodade, Doru Taloş.

Spectacolul este produs în cadrul programului cultural "100 de ani de România. Trei istorii secundare", co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional şi co-finanţat de Primăria Municipiului Cluj-Napoca în semn de apreciere a activităţii de la Reactor şi a creării premiselor dezvoltării acesteia în viitor.

Viaţa oraşului pulsează prin mărturiile acestor locuitori din Mărăşti sau din alt cartier. Poveştile pensionarilor au ceva din docilitatea şi duioşia bătrânilor din teatrul lui Samuel Beckett. Singurătatea unei femei care trăieşte la etajul zece al unui bloc sensibilizează spectatorul. Cu deosebită fineţe este redată relaţia dintre mamă şi fiu, gândurile tinerilor despre bătrâneţe, răceala dintre oameni în condiţiile convieţuirii actuale, mesajul central fiind focusat pe calda compasiune pentru fiecare existenţă în parte. Un mesaj umanist, constructiv, din care grupul de străini prezenţi în sală în data de 14 noiembrie 2019 vor fi înţeles mai multe despre România decât din declaraţiile negativiste ale unor politicieni (culmea, români!).

Fiecare actor din acest proiect coordonat de Nicoleta Esinescu a venit cu idei şi sugestii, cu înregistrări audio şi aparatură adecvată, aducând noi doze de autenticitate, sporind volumul relatărilor rupte din opiniile omului de pe stradă, din sporovăiala sinceră a vecinei, a prietenei sau a meseriaşului care a alcătuit decorul-platformă unde au fost aşezate magnetofoanele, casetofoanele, boxele de amplificare, pick-up-ul antediluvian. Trupa de la Reactor ne-a obişnuit cu experimente îndrăzneţe de acest fel, ceea ce a dus la un stil de joc diferit, apreciat în ansamblu ca un mod curajos de abordare a temelor actualităţii, imprimând un stil de concepţie şi reprezentare cu pronunţate accente postmoderniste.

Într-o foarte frumoasă metaforă sunt contrase spre final "baladele memoriei" într-un fel de memento sever, responsabil. Da, ea, memoria, este un banc de peştişori care înoată în ape salmastre până la apariţia rechinului fioros numit Uitare, cel care îi împrăştie, risipindu-i. Spre a nu se risipi, memoria trecutului românesc poate fi conservată şi în spectacole de acest fel.