O masă lungă. Magnetofoane, casetofoane, pick-up. Lângă fiecare dintre aceste instrumente de înregistrare şi redare din / a altor timpuri, câte o mică lampă de birou. Lampa se aprinde atunci când aparatul funcţionează. E momentul când celelalte lumini se sting. Retro-aparatele ne îngăduie să auzim alte voci, asemănătoare celei a Ionelei Pop. Oameni ajunşi în deceniul 7, 8, poate chiar 9 de viaţă, povestindu-se şi povestindu-ne.
Despre anii tinereţii, despre speranţele ce au însoţit căderea comunismului, despre deziluziile ce au însoţit perioada tranziţiei, despre pierderea celor dragi, despre pauperitate, despre bătrâneţe, despre singurătate. Poveştile unor anonimi, ca noi, cei din sală. Poveştile unor oameni lăsaţi în urmă de haotic-cruda dezvoltare economică-socială-şi-de-moravuri a României ultimelor decenii.
Marele merit al spectacolului clujean este că arhivează, cu răbdare şi precizie, parte dintre istoriile personale pe care cu siguranţă le-am auzit (de nu le-am chiar trăit) în aceşti ani. Le-am auzit de la propriile noastre rude, le-am auzit când am mers "la ţară", le-am auzit când ne-am destupat urechile (sau, mai corect, când nu ni le-am astupat) în felurite situaţii când am interacţionat cu acei oameni pentru care libertatea a venit împreună cu un munte de probleme şi prea puţine şanse reale.
Veioza, banda de magnetofon / discul / caseta şi vocea unui om creează un cocoon pulsând de umanitate caldă, topind bariera de prejudecăţi ce ne împiedică, cel mai adesea, să ne auzim, să ne privim, să ne îmbrăţişăm, să ne aşezam alături şi să ne suprapunem, măcar pentru o clipă, perspectivele.
Poveştile reale ale oamenilor reprezentaţi prin voce şi ale Ionelei se întrepătrund cu mărturisirile celor doi actori. Câtă ficţiune şi câtă confesiune se află în monoloagele lor e greu de spus. Şi e, în bună măsură, inutil de aflat.
Pentru că, ficţionale au ba, ele induc, convingător şi tulburător, aceeaşi senzaţie pe care o transmit (mă rog, mi-o transmit) adesea monoloagele altor şi altor tineri, cât se poate de reali. Iar această senzaţie e cumva antitetică în raport cu cea pe care o stârnesc mărturisirile seniorilor, evocate mai sus.
Din vocile seniorilor, ale celor de care contextul politico-social şi destinul personal şi-au cam bătut joc, răzbate, fără excepţie, o boare de senin. De speranţă, de umor, de încredere. Greutăţile n-au reuşit să le ia totul.
Din vocile personajelor tinere, seninul lipseşte. Apăsaţi de pauperitate, de nesiguranţă, de relaţii imperfecte cu familia, de spectrul singurătăţii, de conştientizarea câtorva dintre problemele globale, noi, cei de azi şi, parţial, de mâine, producem un discurs (aproape) pustiit de speranţă, de umor, de încredere.
Nu, nu e vorba că problemele pe care le simţim şi pe care spectacolul clujean le semnalează n-ar exista sau n-ar fi importante. Din contră, ele sunt cât se poate de reale şi de relevante. Doar că nu sunt totul. Aşa cum n-au fost totul pentru cei care acum se apropie de apus şi care nădăjduiesc (chiar şi în cea mai neagră disperare) că ne vor da ştafeta. Şi noi?
Descarcă catalogul FNT 2019 aici..