Bine aţi plecat din judeţul Vaslui - ROVEGAN

Pe fundalul scenei, un stop-cadru ne invită: "Bine aţi venit în judeţul Vaslui!". Imaginea rămâne pe stop preţ de o oră şi un sfert, câtă vreme ROVEGAN se întâmplă pe scenă, ficţiune jucată de 3 actriţe. Apoi imaginile încep să se deruleze şi ROVEGAN se mută în video, documentar cu taţi şi copii din realitate.

Ficţiunea e a femeilor. Trei. O capră şi doi iezi. Capra pleacă după mâncare. În Italia. Şi acolo rămâne ani. Şi trimite bani. Pentru mâncare. Acasă. Care, după o vreme, nu mai e chiar acasă.

Premiera ROVEGAN-ului s-a întâmplat în 2015. Pe vremea aceea, se pleca de cvasi-exclusiv de sărăcie. Majoritar, din polii sărăciei. Din sate, din oraşe mici, din oraşe mari îngropate împreună cu industria care nu mai folosea nimănui. Mai ales spre Italia şi Spania.

Şi au plecat mai ales femeile. Pardon, caprele. Cele carpatine. Despre care manualul de biologie ne învaţă că e crescută pentru carnea ei. Asta învaţă capra mezină în timp ce mama-capră şi, ulterior, capra-mijlocie pleacă departe. Mama are grijă de italieni bătrâni şi copii. Sora mai mare confirmă predicţiile din manual şi are mai mult decât grijă de un italian bătrân.

Bărbaţii au încercat, dar n-au reuşit. Aşa că s-au întors. Şi s-au (re)apucat de băut. Din banii femeile care au încercat şi au reuşit. Să plece şi să îşi găsească de muncă. Orice fel de muncă. Pentru că asta înseamnă să reuşeşti pentru săracii deceniilor ăstora din continentele de sărăcie ale României. Şi ale Europei de Est. Şi aşa mai departe.

Pentru scenă, Catinca Drăgănescu ficţionalizează zodia plecării pornind de la Capra cu trei iezi. Refuzând cheia tragică. Ar fi fost prea facil-populist. Nu mai bine un basm feeric să rescriem? Basm dintre alea de le învaţă copiii rămaşi. Pe alocuri, cheie e chiar comică. Mai o poantă, mai un cântec.

Chiar, vă imaginaţi Trei iezi cucuieţi pe ritm de Felicita? By Mihaela Teleoacă, Silvana Negruţiu şi Valentina Zaharia. Aşa, fără instrumente, fără negativ, a cappella, simplu. Cum tot pă simplu sunt şi decorul ori recuzita din ROVEGAN. Trei scaune, un microfon şi o geantă. Simplu. Atâţia bani au fost, atâta s-a putut.

Restul e actorie. Emoţie. Umor. Dicţie (perfectă). Mişcare. Grup. Individualităţi. Entuziasm. Empatie. Căldură. Deşi la Replika e un pic răcoare. Noroc că n-a plouat în seara de noiembrie 2019 cu ROVEGAN. Că, uneori, când plouă tare, picură undeva între scenă şi gradenă. Ăştia sunt banii, atâta se poate.

Da' Replika, Radu Apostol şi ai / ale lui nu pleacă nicăieri. Rămân unde sunt şi continuă. Să facă şi să găzduiască spectacole despre lucrurile cu adevărat importante despre care se cam tace în rest. De pildă, în teatrele cu infinit mai mare buget şi mai multe resurse. Şi cu tavane mai etanşe, şi calorifere mai competente. Apropo, aţi observat cât de cald e în sălile de teatru de pe Bălcescu?

ROVEGAN e aşa de rodat, de isteţ scris şi de bine jucat că are alură de clasic. Sau poate că ne-am obişnuit noi atât de tare cu povestea asta cu plecatul că deja ni se pare că e dintotdeauna. Cum ne-am obişnuit şi cu ideea că lumea asta e condusă de bărbaţi, deşi, pe-aici, pe la noi, prin judeţe, bărbaţii reuşesc mai ales să conducă uşa de la bar spre perete. De acolo, se descurcă ea.

Hai, la mulţi ani, că se apropie 1 decembrie şi se aprind luminiţele. Cine pleacă ultimul le stinge, da?