Respirăm bunătatea celor care nu mai sunt - Trei surori

Subtitlul şi toate comunicatele de presă avertizează: Un scenariu (ne)firesc de liber după Cehov. Nimeni însă nu spune că Trei surori by Cehov de Afrim de la TNB - Studio e, în fapt, Patru surori. By Afrim, după Cehov. Lângă Olga (Natalia Călin), Maşa (Raluca Aprodu) şi Irina (Flavia Giurgiu), e Andrei (Marius Manole). A patra soră.

Andrei apare pe scenă târziu, când deja aproape toate celelalte personaje erau acolo şi vorbiseră deja spectatorilor. Spuseseră unele din replicile scrise de Cehov pentru primul act al penultimei sale piese şi replicile scrise de Radu Afrim (regizor, dar şi scenarist al montării de la Naţional) la 119 ani distanţă de la publicarea textului.

Afrim nu pune în scenă marea piesă cehoviană, nici nu o adaptează, ci o continuă. Priveşte textul-princeps ca pe-o scrisoare primită de la mare distanţă (un secol şi ceva), pe care o citeşte şi căreia găseşte de cuviinţă să îi răspundă. O scrisoare deschisă ca răspuns la o scrisoare deschisă. Căci ce altceva e un text publicat?

Anton i-a scris lui Radu despre absurdul, frumuseţea, tragedia, plictisul, farmecul, tristeţea, inutilitatea, nebunia, fascinaţia vieţii pornind de la trei surori, un frate, mai mulţi militari, un doctor, o servitoare, un soţ-profesor, vreo doi copii, o soţie şi un orăşel rusesc de provincie. Radu i-a răspuns lui Anton despre absurdul, frumuseţea, tragedia, plictisul, farmecul, tristeţea, inutilitatea, nebunia, fascinaţia vieţii păstrând surorile, fratele, parte dintre militari, profesorul-soţ şi un orăşel românesc de provincie. Pe unul dintre copii l-a transformat în cosmonaut / extraterestru şi l-a adus pe scenă (Bobi k68 aka Ciprian Nicula), pe celălalt l-a transformat în păpuşă. Tot pe scenă a adus-o şi pe soţie (a lui Verşinin, desigur - Irina Movilă), după ce a transformat-o în desperate housewife (ce îşi linişteşte nevrozele privind fix frigiderul aseptic din bucătăria majestuoasă a suburbiilor 50s & 60s, ironizate de cinema-ul independent american al anilor 2000 - scenografia Irina Moscu). Pe doctor l-a ucis, pe servitoare a trimis-o la azil. Ba chiar şi despre Olga aflăm, la un moment dat, că ar fi murit. Deşi ea e mai mereu pe scenă.

La Afrim, Irina dansează, dansează, dansează. Şi îl iubeşte pe Tuzenbach (Istvan Teglas), alături de care dansează, dansează, dansează. Şi în povestea lor de iubire carnalul pare că se rezumă la dans, în opoziţie cu pasiunea răscolitoare dintre Maşa şi Verşinin (Emilian Oprea), a căror scenă cvasi-nud de dragoste, reluată, aproape de final, pe ecranul înalt (video: Andrei Cozlac), seamănă cu întâlnirea dintre două feline înfometate ce aleg, în fine, să se devoreze una pe alta.

La început, la prima (re)întâlnire Maşa - Verşinin, doua spoturi le luminau chipurile, lăsând restul scenei, sălii, lumii în întuneric (lighting design: Mircea Mitroi, Cristian Şimon). El îşi vorbea gândurile, mărturisind iubirea pe care i-o purtase de mult, de la bun început. Apoi, când gândurile lui s-au transformat în vorbe, ele au prins a spune, desigur, contrariul. Dar privirile lor, de care am luat seamă graţie reflectoarelor dintâi, privirile le-au rămas adevărate. Nu întâmplător, la final, la plecare, Verşinin priveşte căruciorul cu păpuşă pe când îşi spune replicile şi niciodată pe ea. E nevoie de intervenţia brutală a soţiei pentru ca bărbatul să îşi ia cu adevărat adio de la femeia pe care o iubeşte (ah, soţiile acelea care asumă, bucuroase, locul 2 în competiţii în care aurul nu se acordă pentru că nu există învingător!).

În scrisoarea lui Radu, Nataşa (Ada Galeş) îl iubeşte pe Andrei şi nu are nici o aventură cu nimeni altcineva. Iar Andrei, Andrei o apără în faţa surorilor urlându-le "Nataşa e o femeieeeeee!!!". Atât, fără nici un adjectiv, e suficient, femeieeee. Cuvânt care, atunci când e rostit de el, devine adjectiv. Pentru că Andrei nu pe Nataşa o apără de surori, ci pe sine se apără de surori. De surori, de gura lumii, de noi, de voi, de ei. Andrei se îndrăgosteşte de Verşinin din prima clipă, nu-l scapă, asemeni Maşei, din priviri, dar cine să aibă ochi pentru asta? Nu păcănelele sunt "păcatul" pentru care ne invită Manole să-l iertăm (monologul acela de lângă maşina de pierdut bani e, e, e...).

Camerei i se confesează, pe rând, mai toate personajele, în frunte şi în urmă cu acea Olga ce nu are pe nimeni altcineva în afara propriului sine, pe care îl udă cu vodcă, îl stropeşte cu lacrimi şi îl cară mai departe. Tot o cameră e unicul martor al încercării eşuate a Irinei de a lua avionul către Moscova dintr-un Otopeni pe a cărui tabelă de afişaj Plecări se află destinaţii care mai de care mai exotice (ar merita, cândva, scris despre felul aproape caranfilian în care Afrim îşi construieşte universul spectacolelor, jucându-se cu toate convenţiile, îndoind timpul, turtind spaţiul, confiscând spectatorul pentru câteva ore în lumea lui, doar a lui, integral a lui).

Lumea scrisorii lui Radu pare de acum şi de aici. Dar nu e integral aşa. Dincolo de oniric, dincolo de fantastic, micul oraş românesc devine, la răstimpuri, Bucureşti, după cum strada pare a fi, uneori, rusească. Când vin mascaţii la casa Prozorovilor, ei au dublu rol: bifează tradiţii regionale (vezi capra) şi sunt ante-mergător pentru politicieni top-level (în 2019, Manole a fost, pe rând, Dragnea şi Iliescu în Richard 3-ul lui Andrei Şerban de la Bulandra şi e acum Putin la Afrim!). Comentariul situaţiei politic-civice de la Moscova, aluziile repetate la fenomenul migraţiei mioritice plasează spectacolul în acest colţ de lume în care gândul suprem pare a fi, ca şi pe vremea lui Cehov, plecarea. Doar că Moscova zilelor noastre e la vest, infinit mai la vest decât era cândva.

****
Afrim păstrează termenul de valabilitate al speranţelor / iluziilor noastre. Peste 200, 300 de ani, oamenii vor fi altfel. Termenul acesta, aruncat de Verşinin, e acum preluat de mai toate personajele. În monologul Maşei, de undeva, din acel prim act aproape fără sfârşit al spectacolului lui Afrim, el aproape că devine rugăciune.

Şi, până la urmă, ce aşteptăm să se întâmple atunci? Ce ne-ar putea consola în faţa certitudinii că viaţa nu are sens, că existenţa e rezultatul unui "zar, aruncat de-un orb bizar"?

Răspunsul lui Afrim la disperarea lui Cehov, la peste un secol şi ceva distanţă, ar putea fi bunătatea. "Respirăm bunătatea celor care nu mai sunt" încercând să învăţăm să ne complementăm / complimentăm inteligenţa cu bunătate. Căci al ei este viitorul iluziilor / speranţelor noastre.