De la logos la lego cu cele Trei surori...

Ceea ce s-a pus în scenă la TNB sub pălăria domnului Cehov trebuie privit, dacă-mi e permis, ca printr-o lentilă specială (de natură critică), aşa cum triada Mall-3D-popcorn permite / impune ochelari speciali pentru descifrarea unor filme de ultimă generaţie tehnică şi - vrem, nu vrem - culturală.

Da, am văzut spectatori plecând la pauza premierei lui Afrim - "un scenariu (ne)firesc de liber după Cehov", aşa cum fericit, ghiduş şi onest îl desemnează însuşi autorul spectacolului. Nu am nici un dubiu - veniseră pentru altceva; dreptul lor. Numai că montările zise clasice, îşi dovedesc nu atât limitele, cât mai ales o reală inadecvare în raport cu publicul de azi. Unul format (deformat, malformat) în raport cu noul mod de sensibilitate, respectiv de percepţie pe care tehnologia, tendinţele şi modele (accentul pe prima silabă) ni le induc zi de zi, fără să ne întrebe dacă ne place sau nu. Destul că, majoritatea, ne adaptăm şi ne conformăm lor: trend-uri (că "tendinţe"-le nu mai sunt cool), style-uri etc. Retragerea ar avea un singur sens, deloc benefic. Nici măcar vorba cronicarului MC: "Nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri" nu se mai potriveşte. Căci - mai nou şi mai trist, dar la fel de inevitabil - biata cultură supravieţuieşte sub presiunea publicului. Ne-am stâlcit limbajul prin prescurtări asumate (TNB e doar una dintre ele), într-o grabă frenetică şi feroce. Trăim contorsionat, cu sufletul la gură şi cu reflexele (de)formate. Asta a înţeles şi asumat un curent de spectacologie teatrală (destul de răspândit în special în Occident) care, cu tot respectul presupus a fi datorat operei originale, nu uită că ea este prizată de publicul actual. În ritmul, după năravurile şi aşteptările lui. Un exemplu de autoritate, printre atâtea altele: ultraconservatorul şi prestigiosul festival de la Bayreuth, 2016 (acolo unde germanii nu prea ştiu de glumă, în general), două montări cu Parsifal şi Tannhäuser, însoţite de contestări zgomotoase, conduceau la apariţia conceptului curat murdar de eurotrash (vezi aici). Un an mai târziu, am avut ocazia să văd la ditai Teatrul Naţional din Budapesta o nuntă... Nunta lui Figaro adaptată trăsnit, incitant, inteligent după bietul Beaumarchais avansat până în prezent, cu extensii SF-iste; nu chiar impertinente sau nebuneşti. În fond, viitorul e după colţ.

Revenind la Afrim, îi salut curajul de a fi conceput un spectacol neobişnuit, pe alocuri greu de înţeles, pe de alta - chiar greu de priceput. Premisa lui mi se pare, însă, valabilă şi, de aceea, categoric salutară: piesa lui Cehov rămâne nemuritoare acolo, la nivelul textului, demonstrând tinereţe fără bătrâneţe. Doar că... viaţa scenică nu e chiar fără de moarte. Căci textele rămân dar, odată promovate într-o sală de teatru, ele se adresează publicului din prezent; cel despre care tocmai vorbeam la început. Ce te faci cu el, dacă se plictiseşte (epidemie mare, inevitabilă, primejdioasă) şi nu-ţi mai vine la teatru? Mai mult sau mai puţin simplu: te adaptezi. Cauţi forme mai suple, mai dinamice, mai adecvate (o lume nebună, nebună, nebună), inevitabil şi mai ireverenţioase faţă de sursa literară din care decurge montarea.

Sunt aproape sigur că în cazul adoptării unui ritm lent cehovian, de angoasă multilateral stăpânitoare şi spleen incurabil, numărul celor care ar fi plecat la pauză ar fi fost şi mai mare. Regizorul îi atrage şi îi păcăleşte, aşa cum duci de nas un copil, oferindu-i bombonica dulce şi intens colorată, pe lângă un sirop prea amar pentru gustul lui. Ce s-ar fi ales, în faţa şi la mintea unei generaţii care se mulţumeşte cel mult cu citirea (şi aceea în diagonală) de rezumate culese de pe internet, din disperarea, patetismul sau neputinţa impregnate în gândirea şi limbajul personajelor lui Anton Pavlovici? Azi, nici măcar nu se mai râde la aşa ceva, preferându-se în cel mai bun caz FFW-ul telecomenzii (din fericire, încă lipsă din spectacolul teatral). Soluţia aleasă prin îndrăzneaţa şi riscanta concepţie regizorală este aceea a unui amestec de elemente spectaculoase (sonore şi vizuale), poate incoerente câteodată sau chiar fără sens, care pigmentează, ritmează şi relansează acţiunea. Deconstructivismul minează şi face pulbere povestea bătrână de 12 decenii, aşa cum era ea spusă la data premierei. Postmodernismul vine - chipurile salvator - se prăvăleşte peste scenă şi peste noi cu o avalanşă de soluţii şi disoluţii, de elemente inventate nu doar conceptual, dar şi fizic - cum ar fi creatura Bobi k68 - personaj din generaţia spontanee care e şi cosmonaut, şi robot, şi copilul viitorului, în costum roşu de Moş Crăciun pompier. Aceasta este lumea în care au ajuns, îmbrâncite de timpuri şi năucite de civilizaţia tehnologică a epocii actuale, protagonistele. O Olga mediocră şi ştearsă în resemnarea ei de funcţionară model la fisc sau supermarket, construită atent şi prudent de Natalia Călin. O Irina "zgubilitică rău de tot" (Flavia Giurgiu, bună pe respectiva partitură, dar cu restanţe, poate asumate, în zona trăirilor sufleteşti autentice), cu o permanentă atitudine provocator-sexistă fără reţineri, ba chiar mai mult decât atât. O Maşa bovarică (Raluca Aprodu se descurcă de minune în ipostaza de vedetă a clanului feminin din casă), instalată în fruntea distribuţiei de către Afrim, topită după adulterinul Verşinin (bun, dar fără strălucire Emilian Oprea, mai curând un playboy duplicitar) sub ochii sinucigaşi ai nevestei lui Verşinin (în versiunea interpretativă de mare subtilitate a Irinei Movilă). Nataşa (Ada Galeş), o altă bovarică, dar una cu ceva mai mult noroc. Ce-i drept, această intrusă care este Nataşa nu se mai înstăpâneşte peste casa Prozorov. Poate ar face-o (de la Cehov citire), dar nu mai are loc din cauza invaziei tehnologice, a imaginilor virtuale şi a celebrei grădini - acum turnată în plante decorative de plastic, abundente până la sufocare, asemeni oricărui resort care se respectă. În această configuraţie relaţională, plasată parcă sub semnul aleatoriului, puritatea s-a cam dus dracului, lăsând loc fie clown-eriilor ocazional-distractive, fie unui erotism trecut de la stadiul de deziderat la cel al faptelor nude. Moartea lui Tuzenbach intră parcă în făgaşul faptului divers care nu ajunge nici măcar la rangul de breaking news. Până şi fratele Prozorov, retrogradat regizoral din funcţia de şef al familiei şi supus unor dileme existenţial-emoţionale, devine doar un pion - ce-i drept, mai agitat şi confuz - în întruparea complexă, chiar dacă puţin ezitantă a lui Marius Manole.

Laitmotivul operei cehoviene - înstrăinarea de sine, mai pe scurt alienarea de care au făcut întotdeauna mare caz exegeţii, rămâne acolo, la datorie, exacerbată de ferocea viziune regizorală până la transformarea eroilor în fantoşe, clişee mişcătoare şi vorbitoare descinse din comics-uri şi stand up-uri, direct în vasta operă de videoclipuri, supuse nebuniei generale, dar cert amprentate de vremurile care animă, sufocă şi transformă personajele iniţiale. Debusolare, neputinţă, resemnare? Timpurile moderne şi chaplin-iene le-au desfiinţat, lăsând loc zbânţuielii cool. Forme precare, dar strălucitoare ale unui fond avariat.

Nu întâmplător, reprezentaţia începe cu un motto: invazia calculatorului preia, încă din debutul primei scene a spectacolului, funcţia relevării gândurilor - şi aceea, eşuată printr-o delete-are, ce-i drept ezitantă, dar totală. După care, începe circul... Într-un ritm nebunesc şi bântuind spaţiile structurate printr-o scenografie de mare expresivitate şi funcţionalitate, oferind noi nivele şi orizonturi semantice (arh. Irina Moscu), show-ul se dezlănţuie după toate reţetele de succes ale timpului. Nu ştiu dacă Radu Afrim este un cinefil pasionat, dar eu unul am găsit acolo trimiteri inteligente şi la Kill Bill-ele lui Tarantino şi la Zboară cocorii, Călăuza sau Pădurea de mesteceni, ba chiar o discretă reverenţă coregrafică la All that Jazz-ul lui Fosse.

Nostalgia Moscovei...? Nici asta nu mai e ce-a fost; ba chiar mai rău de-atât. Secolul XXI revarsă peste oraş demonstraţii şi violenţă stradală, mai curând Gorbaciov este pomenit cu oarecare simpatie; asta până apare pe scenă şi dă o raită încruntată Ţarul Putin, de se lasă acolo o linişte sinistru îngheţată, care-l înghite până şi pe robotul-cosmonaut - viitorul spre care ne îndreptăm inexorabil, nu?

După mai mult de 25 de ani, am regăsit, la TNB, prin Afrim, un revelator şi un avertisment asupra a ceea ce ne cam aşteaptă pe toţi: surori, fraţi, veri, amici, popor. Primul episod din aceeaşi gen de viziune grotesc-devastatoare purta amprenta unui alt artist de mare valoare (Mircea Daneliuc) şi se numea Patul conjugal. La fel de controversat şi la fel de confirmat în timp. Brrr!!!....