Letters are written - Fata din casa vagon

O fiică (Eliza Păuna). O mamă (Lorena Zăbrăuţanu). O epocă (anii '70-'80). O ţară (România).

Un regim politic, un anumit decret pro-natalitate, o moştenire socială dintr-o epocă infinit mai întinsă dpdv temporal decât comunismul. Un casetofon, o colecţie de şlagăre, un oraş de provincie, un râu, mici ateliere, calea ferată, case de oameni de condiţie modestă, alcool, familie.

Fata din casa vagon a fost, mai întâi, în 2006, un roman de Ana Maria Sandu. Apoi, din 2019, e şi un spectacol la Teatrul de Artă. După Ana Maria Sandu. De şi cu Lorena Zăbrăuţanu şi Eliza Păuna.

O femeie. Pardon, o fată. 17 ani şi ceva. Anii '70. O adolescenţă timidă, cuminte, cenuşie, singuratică. Brusc, un eveniment sexual, (non)-erotic şi totul se schimbă. Pentru totdeauna. Povestea mamei din textul Anei Maria Sandu are şi alte particularităţi. Cea mai importantă: o relaţie strânsă cu un tată care moare la puţin peste 40 de ani, accentuând singurătatea.

Lăsând particularităţile deoparte, povestea ei seamănă cu poveştile atâtor tinere femei / fete devenite, peste noapte, mame. Generaţia mamelor de decreţei, cum s-ar zice. Femei care, din necunoaştere, ghinion, răutatea semenilor, cruzimea contextului social-politic, au plonjat dintr-o adolescenţă ca o prelungire a copilăriei într-o maturitate nicicând interiorizată. Femei fără tinereţe, fără experienţe proprii, fără anii de descoperire solitară a vieţii. Salt în necunoscut, salt în gol, salt în absurd. Salt spre o maternitate toxică, salt despre depresie, salt spre nefericire.

Spectacolul Lorenei Zăbrăuţanu şi al Elizei Păuna descrie semnalmentele, dar nu se mulţumeşte cu atât. Încearcă şi reuşeşte să meargă pe fir în sus, pe timp înapoi, spre rădăcină. Foile cepei se dau la o parte pentru a lăsa la vedere miezul. Un inel cu piatră roşie. Foile unui jurnal de adolescentă. O colecţie de scrisori scrise, niciodată trimise.

Eliza Păuna jonglează cu copilăria. Îşi provoacă mama la felurite jocuri, în încercarea de a afla, de a înţelege, de a o înţelege, de a şi-o apropia, de a da la o parte zidurile construite de fricile, angoasele, refuzul, boala mamei. Apoi, într-una dintre cele mai dure scene ale spectacolului, dezbracă hainele copilăriei, trage o pereche de blugi, un pulovăr larg şi trage linia: "Până aici! Până aici, dragă bunică, dragă tată, dragă mamă. Până aici s-a întins epoca voastră. Epoca în care am încercat să zâmbesc în lumea voastră acră, tristă, înecată în reproşuri, sugrumată de scandaluri, mâncată până la os de o nefericire pe care aţi transformat-o în fatalitate. De aici încolo, va fi despre mine."

Lorena Zăbrăuţanu face, o vreme, jocul fiicei. Apoi, pe măsură ce povestea curge înspre miezul propriului destin, actriţa încarnează naivitatea, deruta, resemnarea. Câteva vorbe, câteva gesturi, câteva lacrimi şi, gata, drumul e pecetluit.

Privind spectacolul, citind romanul, încerci câteva calcule. Pe vremea când puştoaica încerca să îşi apropie părinţii, mama nu avea încă 30 de ani. Tatăl alcoolic, asemenea. Oameni cumplit de tineri, oameni fără de tinereţe. Au trecut doar 40 de ani de atunci. Pare o veşnicie.

De fapt, pare o veşnicie aici, în oraşele strălucind de luminiţe de Crăciun, de vitrine îmbelşugate, de maşini scumpe parcate claie peste grămadă. În oraşele mici din care vine alter ego-ul Anei Maria Sandu, acel trecut nu e aşa departe. Şi vieţile femeilor nu au fost distruse doar de decretul anti-avort al celui care ordona "Foc!" acum 30 de ani, la Timişoara şi apoi în restul ţării. Sărăcia, patriarhatul, un anume fel de tradiţionalism, lipsa de şanse au confiscat, alături de ceauşism, generaţie după generaţie de femei, de fete, de copii. Şi încă mai confiscă.

Teatrul de Artă
Fata din casa vagon
Adaptare după romanul omonim al Anei Maria Sandu
Scenografia: Maria Nicola
Adaptare & Regie & Actorie: Lorena Zăbrăuţanu, Eliza Păuna