Mulți ne-am trăit și ne-am mâncat unii pe alții, ne-am plâns și ne-am iertat plânsetul prin camerele ei iscoditoare. Unii i-am nimerit ieșirea, alții o căutăm încă. Povestea Anei Maria Sandu transpusă scenic de către Lorena Zăbrăuțanu și Eliza Păuna este o saga de familie ce se adună asemenea unui puzzle din amintiri disparate, din izbucniri ale inconștientului, din refulări și provocări continue. Vocea este polifonică precum zgomotul mării, loc unde, se naște o parte a poveștii.
"Reușita Fetei din casa vagon constă în poezia de mare forță a evocărilor, amintirilor și fantasmelor tuturor personajelor, care nu sînt decît avatarele uneia și aceleiași voci eminamente feminine. Un roman crud, ciudat și atît de original", nota Mircea Cărtărescu despre roman. Reușita spectacolului constă în menținerea filonului psihanalitic al cărții, în diminuarea feminismului activist în favoarea descrierii unei feminități universale, în îmbinarea întâmplărilor paralele și întrețesute în scene credibile, învăluite în emoții puternice, care nu înlătură receptarea critică și lucidă, în alternarea deloc obositoare a timpului narațiunii, într-o condensare a unor legi psihologice în conflicte bine susținute de țesătura dramatizării și de interpretare. Legea apartenenței spune că fiecare membru are dreptul de a aparține sistemului din care face parte, iar când acest drept este înlăturat, o persoană din generațiile viitoare va lua locul persoanei ce a fost excluse întru amintirea ei. Legea ordinii stabilește o ierarhie a generațiilor, dată fiind perceperea vieții ca pe un dar ce a fost oferit de către părinți și astfel părinții se află pe o treaptă mai înaltă decât cea a copiilor. Cea de-a treia lege, legea echilibrului, se referă la dependența vieții de un schimb permanent și a unui echilibru între a da și a primi. Excepție fac relațiile dintre părinți și copii în care părinții oferă și copiii primesc.
Un univers tematic așa de profund și fragil nu are nevoie de un decor complicat. Scenografia Mariei Nicola este una minimalistă, câteva piese de mobilier interior clasice ale perioadei comuniste, o masă imensă acoperită de o cuvertură roșie care are rol multiplu: birou, masă de bucătărie, ascunziș, masă de chiuretaj. Conceptul și ambientul sonor este cel al epocii în care evoluează personajele. Toate melodiile zac în tine, iar A venit un lup din crâng te scutură bine de tot.. Nimic nu destramă țesătura fină a acestei piese. Nimic nu se dilată excesiv, nimic nu se contractă prematur. Dialogurile nu se opintesc, mărturisirile nu sunt melodramatice, pentru că două actrițe tinere, frumoase, sensibile înțeleg pericolul căderii în patetic și îl ocolesc cu grație și eleganță.
Eliza Păuna interpretează rolul Inei, fetița de 8 ani care speră să înțeleagă comportamentul mamei sale și să și-o apropie. Are atâta sensibilitate, atâta candoare și firesc jocul Elizei cât să te arunce în propria copilărie. Și dacă Ina își dorește cu ardoare să fie prietena mamei sale, tu ești deja prietena Inei și împarți cu ea mici secrete și bucurii, îi faci cu mâna discret din fundul sălii șoptind: "Hei, sunt aici, am fost, sunt și eu la fel ca tine". Impecabilă în scene în care personajul, cuprins de emoție, se ascunde, se dedublează, vrea să înfrunte lumea oamenilor mari, dar și în cele în care, în haine largi, își va lua viața înapoi cu forță și asumare: "În fiecare zi mi-am spus că singura mea șansă e să plec, să șterg linie cu linie casa vagon, să-i las pe ai mei să se dizolve în sucul lor propriu. Să-i pun la naftalină, să le arăt că sînt altfel, că istoriile lor de căcat nu m-au atins și nu au nici o putere asupra mea. Că tinerețea lor s-a dus dracului nu din cauza mea, ci pentru că au luat-o pur și simplu razna."
Lorena Zăbrăuțanu este Ileana, mama depresivă care se joacă "de-a aruncatul în fața mașinilor". La rândul ei a fost fiica unei mame tiranice și a unui tată care, prin dispariția sa prematură, a aruncat-o într-un gol niciodată umplut. Dacă în rol de adolescentă Lorena este sprințară, febrilă, spumoasă așa cum numai la această vârstă poți fi, jocul maturității este un buchet de sensibilități tremurânde, fără melancolii convenționale. Pe scenă apare o femeie matură, îngenuncheată, povestind despre sarcina nedorită și despre un copil care nu știi dacă se va naște sau nu. Ascultă și te determină să o asculți, construiește amintire cu amintire profilul tinereții sale în monologuri emoționante. "Mi-aș fi dorit din tot sufletul ca viața mamei să fi fost altfel. Ce fericită aș fi fost dacă nu i-aș fi cunoscut niciodată pe Ileana și Ștefan, dacă nu m-aș fi chinuit îngrozitor să pun cap la cap ce știu despre mine și despre ei. Mi se revoltă stomacul când îmi aduc aminte câtă nefericire am ingurgitat trăind cu ei sub același acoperiș, cum ne așezam la masă ca niște fantome și doar furculițele noastre scârțâiau când ne mărunțeam unii pe alții".
N-am simțit spectacolul ca supus ideii de fatalitate genealogică. Constelația pulsională depinde de caracteristici ereditare, dar și de interacțiunea cu toate persoanele importante precum și de evenimentele de viață parcurse, de propriile alegeri. Personajele îți rămân în memorie, se destramă în zeci de destine pe care le-ai cunoscut, împletindu-se cu al tău. Nu, n-aș fi fost mai fericită dacă nu mi-aș fi cunoscut părinții, chiar dacă, da, răspund afirmativ "Stările tâmpite se pot transmite de la mamă la fiică", dar și bucuriile, și entuziasmul, și iubirea. Chiar dacă "în fiecare zi mi-am spus că singura mea șansă e să plec".
În referințele critice referitoare la roman se face vorbire de scriitura ce naște personaje, de scrisul avort (copilul nedorit e avortat într-o ficțiune paralelă). Eu am simțit spectacolul mai degrabă ca pe o a doua naștere ("Mamă, mai naște-mă o dată!"), una luminoasă, dorită, o șansă la împăcare. A recunoaște adevărurile nașterii și copilăriei noastre înseamnă a ne împăca, a le integra cu iertare și realism în viața noastră, a lua în serios durerea copilului din noi, astfel găsindu-i leacul tămăduitor. A vedea trecutul așa cum a fost, iar nu cum am fost mințiți că a fost sau cum am fi vrut să fie oprește ciclul agresivității și suferințelor perpetuate inconștient și semnează armistițiul în lupta nedreaptă cu demonii amiezii.
Fata din casa vagon, adaptare după un roman de Ana Maria Sandu
O creație semnată de Lorena Zăbrăuțanu și Eliza Păuna
Cu: Lorena Zăbrăuțanu, Eliza Păuna
Scenografia: Maria Nicola
Grafica: Romulus Boicu.