Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Ne-am ridicat: România, 1989-2019

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Între DEPINDE şi DEGEABA... Ne-am ridicat. Cu sau fără cratimă.


decembrie 2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cum ne vede Europa, azi? Dar noi pe ea?... La 30 de ani după Revoluţie, reprezentanţa Comisiei Europene la Bucureşti a finanţat proiectul filmului comemorativ Ne-am ridicat. România 1989-2019. De fapt, intenţia e mai amplă, căutând să surprindă ce a însemnat pentru România trecerea acestei perioade; respectiv modul în care timpul, sub impulsul noilor realităţi, a amprentat mentalul colectiv şi reflexele sociale ale acestuia.

Gândit cu aplicaţie şi riscantă îndrăzneală, proiectul valorifică imagini video captate la cald de către jurnalistul scoţian Rupert Wolfe Murray, în ianuarie '90, când timpul părea a nu mai avea nesfârşita răbdare moromeţiană, iar lucrurile se zbăteau căutându-şi identitatea şi făgaşul. Omul venise aici ca să observe şi să înţeleagă încotro se îndreaptă noua Românie. Scormonelile sale devin, azi, un material evocator de mare valoare probatorie. Bulibăşeala era abia la început şi nu apucase să afecteze şi defecteze speranţele unei normalităţi de tip european, dorită de către partea lucidă a naţiei. Era frumos, suna bine... Dar ameninţarea gloatelor FSN-iste, marcate de orbire, ignoranţă şi maimuţărism de clasă se vedea încă de atunci. Corul robilor şi şirul orbilor. Adică: băşcălie, violenţă, primitivism, neocomunism, gorbaciovism, iliescism la greu... toate se revărsaseră în stradă şi intrau, neliniştitor şi gregar-profetic, în aparatul lui Murray. Azi, omul devine un rezoneur ponderat, în resemnarea lui debusolată. Ce-i drept, nici Europa în care ne-am strecurat, cu chiu, cu vai nu se simte prea bine. Nu că s-ar fi luat neapărat după de-alde noi, căci îşi are şi ea faliţii ei ideologici. Iar tabloul este din ce în ce mai tulbure şi mai răpitor de speranţe.

Ce mai la deal, la vale... ceea ce vedem şi pricepem din film este că neamul cel deşteptat (din nou, deşi imnul spunea, la 1848 că, dacă nu atunci, niciodată) îşi aşteaptă o mântuire cam de mântuială. Nu m-am gândit neapărat la catedrala fără de sfârşit, ci la nişte formidabile versuri, pe cât de dureroase, pe atât de lucide, adevărate şi de actuale ale lui Tudor Gheorghe, cel realmente deşteptat: Doamne, cum am mai crezut / că ne ţii candel-aprinsă / şi noi tot ca la-ceput / în genunchi, cu mâna-ntinsă.../ Milogindu-ne mereu / aşteptăm pe scurtătură / Ocolind drumul cel greu / să ne pice para-n gură..." (Poemul Degeaba). Ce-i drept (şi păcat), această concluzie nu apare în fimul care, ca la orice aniversare protocolară, ţine la straiul cel nou şi la tonul optimist. Cu sau fără voia realizatorilor, însă, ea răzbate, mai puţin din montajul cadrelor... cât din raportarea acestora la realitatea ce vine peste noi imediat ce s-a aprins lumina. Singura nădejde - şi aceea, parţială - răsare de la Ciugud, satul care a absobit cu destoinicie şi onestitate fondurile europene. Iar asta se vede pe uliţe, în declaraţiile vrednicului primar şi în modul emancipat, curajos de gândire al elevilor de la şcoala gimnazială. La întrebarea "Ce veţi face după terminarea şcolii?", majoritatea declară, timizi, parcă puţin stânjeniţi... oricum nu din toată inima, că ar vrea să rămână. (Condiţionalul preferat spune mult, pentru cine vrea să audă). Unul singur dă un răspuns cu adevărat esenţial: "Depinde". De ce se va întâmpla... de cum va arăta România peste câţiva ani -momentul opţiunilor fundamentale pentru cei tineri. Or, acest puşti matur din Ciugud, Alba înseamnă un motto al întregului demers filmic. Păcat că este tratat regizoral doar la "alte păreri".

Realizatorul filmului este Mihai Dragolea; ceea ce pare a-l fi recomandat pentru acest documentar, mult mai dificil decât pare, este faptul că s-a născut în 1989. Da, poate fi un "cârlig" de afiş; un element care să-l scoată din rând, să-l personalizeze cumva. Reversul medaliei constă în lipsa termenului de referinţă, adică a realităţii de la care pleacă filmul lui. Ca să obţii tensiune (inclusiv emoţională), ai nevoie neapărat de 2 borne. Or, fatalmente, cea dinainte - spiritul vremurilor cu care se face comparaţia de bază, experienţa, cultura istorică şi nu numai - nu are cum să transpară, din moment ce nu prea e. Mi se poate contra-argumenta că nici Sergiu Nicolaescu nu a fost contemporan cu Decebal sau Mihai Viteazul, pe care i-a nemurit cinematografic şi popular. Aşa e. Poate, de aceea, filmele respective rămân mostre de conformism propagandistic. Ceea ce un documentar nu-şi poate permite. Iar contra-exemplul fericit îl reprezintă Jurnalul familiei -escu, al lui Şerban Georgescu.

Una peste alta, evenimentul cinematografic recenzat a fost interesant şi binevenit. Iar valorificarea lui educativă ar trebui să fie făcută pe toate canalele cu putinţă: televiziuni sau internet, şcoli, universităţi...

Notă: Documentarul va fi prezentat astăzi, 18 decembrie 2019, de la ora 22, pe Digi24.




 Toate articolele despre Ne-am ridicat: România, 1989-2019


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Bogdan Burileanu


Alte articole

 După treizeci de ani - Ne-am ridicat. România 1989-2019, Cristian Caloian


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer