Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Ne-am ridicat: România, 1989-2019

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

După treizeci de ani - Ne-am ridicat. România 1989-2019


decembrie 2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Ca regulă generală, documentarele încearcă să arunce lumină asupra unor realităţi mai puţin cunoscute. Ele caută nu doar să informeze, ci şi să transmită viziunea regizorului. Personală, asumată, pregnantă. Există, însă, şi documentare care nu fac altceva decât să amintească publicului realităţi bine-cunoscute. Acele fapte aflate chiar sub nasul audienţei, dar care, tocmai pentru că sunt atât de apropiate, sunt în pericol de a fi ignorate.

Ne-am ridicat. România 1989-2019 aparţine acestui din urmă gen. Mihai Dragolea, regizorul filmului, ne invită să reflectăm asupra progreselor celor treizeci de ani care ne despart de importantul an 1989. Să reflectăm asupra privilegiilor şi beneficiilor pe care le luăm de-a gata, dar de care părinţii şi bunicii noştri nu au avut parte.

Căci treizeci de ani înseamnă mult. O viaţă de om, am spune. În cazul de faţă, coincide chiar cu viaţa tânărului regizor, născut în 1989. Însă Dragolea nu se pune în prim-plan, ci preferă să focalizeze asupra jurnalistului scoţian Rupert Murray, martor al evenimentelor din `89 şi de la începutul anului 1990. La acel moment, scoţianul a făcut public infernul orfelinatelor comuniste. Apoi, cu dedicaţie, s-a implicat în acţiunile umanitare pentru salvarea copiilor de acolo. Acum, Murray se întoarce în România, pentru a vedea progresele. Dintr-o falsă poziţie a străinului, cu falsă ingenuitate, trebuie spus, căci vorbeşte fluent română, aşadar putem presupune lejer că s-a informat permanent şi nemediat despre România în tot acest timp.

Aşa că documentarul începe o pendulare continuă între imaginile de arhivă din perioada anilor 1989-1990 şi cele actuale, întreruptă de mici bucăţi de interviuri. Distanţa imensă care separa propaganda comunistă de realitatea cruntă a foamei, terorii şi izolării suferite de oamenii acelor vremuri este redată stilistic şi prin discrepanţa dintre culorile alb-negru sau video de proastă calitate a vremurilor respective în contrast cu imaginea luminoasă, caldă, de astăzi. Nu este doar meritul tehnicii, ci şi a unei echipe preocupate de obţinerea unei imagini profesioniste.

Totodată, Mihai Dragolea dă impresia unei elipse optimiste. El pune între paranteze ce s-a petrecut cu societatea sau politica românească în zecile de ani care ne despart de Revoluţie, zbaterile anilor `90, spaimele Mineriadelor, bulversările social-economice ale anilor 2000. Simplist, ar spune unii, pentru care anii tranziţiei sunt caracterizaţi când de tatonări, când de alegeri îndrăzneţe. Mincinos, ar spune nostalgicii faţă de o societate închisă, dar stabilă. La obiect, ar spune tinerii, care au făcut cel puţin un stadiu Erasmus şi pentru care Costa del Sol este mai aproape decât era Costineştiul de părinţii lor.

Liniar, aşa cum ar spune istoria, epilogul unei odisee începute în 1848 şi încheiată cu accederea în NATO şi UE, şi, în acelaşi timp, un început. Un viitor în care drumul României este la fel de nescris precum cel al Marii Britanii, de exemplu, sau al oricărei ţări din Uniunea Europeană, aşa cum bine indică politologul Armand Goşu: starea de incertitudine, de tranziţie, este o stare normală, permanentă pentru orice societate. Schimbarea este inerentă dezvoltării.

Una dintre reuşitele documentarului este menţinerea discursului într-un registru prudent, atenţia cu care evită triumfalismul necritic. În mod clar, a existat un mandat al comanditarului: avantajele integrării europene, oportunităţile care se deschid acum în faţa societăţii româneşti. Exemplul concret al comunei Ciugud, campioană în atragerea fondurilor europene, este ilustrativ, însă, spre meritul său, se menţionează clar că asemenea caz fericit este mai degrabă excepţia decât regula.

Tratarea neobişnuit de optimistă m-a provocat să caut argumente - în film, nu în afara lui - că producţia nu este una de propagandă. Că minciunile regimului naţionalist şi izolaţionist al lui Ceauşescu nu au fost înlocuite cu abundenţa paradisiacă fondurilor europene. Am găsit cel puţin două.

Primul, deşi un moment-cheie al filmului, nu a fost inclus în trailer. El prezintă un elev, care, întrebat de Rupert dacă vrea să rămână în România, răspunde: "Depinde!". Asta în pofida presiunii la care probabil era supus. Aşadar, un cuvânt simplu, care cuprinde un întreg exerciţiu de gândire critică, de preţuire a autonomiei personale în defavoarea proiectelor generalizatoare mincinoase. Al doilea argument constă în atitudinea oamenilor de pe stradă faţă de camera de luat vederi. Cameramanul care prezintă în premieră imagini din timpul revoluţiei de la Timişoara, ascunse până acum în arhiva personală, menţionează că a filmat de la distanţă, de sus, pentru că oamenilor le era frică de camera de luat vederi. Dacă înregistrările ar fi căzut în mâna agenţilor puterii comuniste aparatul i-ar fi putut acuza, condamna la moarte fără drept de apel. La 30 de ani după, în aceeaşi Piaţă a Operei din Timişoara, oamenii se plimbă relaxaţi, încrezători, chiar indiferenţi faţă de prezenţa camerei.

Totodată, merită apreciată decizia lui Dragolea de a utiliza exclusiv vocea persoanelor intervievate în film. El nu foloseşte un crainic care să declame sentenţios realizările României, ci îşi lasă protagoniştii să se exprime, susţinând, acolo unde e cazul, vorbele acestora cu imagini de epocă.

Aşadar, Ne-am ridicat este o producţie decentă, necontroversată, care îşi îndeplineşte scopul de a reaminti românilor secolele de evoluţie care ne despart de momentul 1989 şi care, astfel, pune într-o perspectivă corectă aniversarea a 30 de ani de la căderea criminalului regim ceauşist.




 Toate articolele despre Ne-am ridicat: România, 1989-2019


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Cristian Caloian


Alte articole

 Între DEPINDE şi DEGEABA... Ne-am ridicat. Cu sau fără cratimă., Bogdan Burileanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer