ianuarie 2020
Articole diverse
Teatrul St. Ann's Warehouse, situat la poalele lui Brooklyn Bridge, în Dumbo, cartierul artistic al Brooklyn-ului, promovează un gen de teatru experimental adus din toată lumea, cu montări inedite precum History of Violence, o producţie a teatrului Schaubühne din Berlin. Spectacolul este o adaptare a romanului cu acelaşi nume (Histoire de la violence) pe care autorul său, Édouard Louis, a conceput-o în colaborare cu regizorul Thomas Ostermeier.

Producţia pune în valoare cu mijloace livreşti şi vizuale o confesiune artistică cu o intensă vibraţie existenţială a unui foarte tânăr scriitor francez, Édouard Louis, autor deja a trei romane autobiografice care, dincolo de intenţia lor de manifeste sociale, au meritele lor literare: En finir avec Eddy Bellegueule, Histoire de la violence, Qui a tué mon père.

Schaubühne este un teatru experimental în căutarea unui limbaj propriu ce integrează forme originale de dans şi muzică. Orientat către dramatizarea genului narativ desprins din texte literare clasice sau contemporane, în ideea de-a povesti prin imagine, gest, muzică şi dans, teatrul se remarcă printr-o manifestă fizicalitate, rămânând în acelaşi timp cât mai fidel textului original. Spectacolul History of Violence, de factură autobiografică, aduce condiţia de gay în conexiune cu trăirea la limită, cu ideea de vivere periculosamente. Eroul trăieşte la graniţa dintre iluzie şi realitate, încercând să transfigureze lumea după normele lui, transcendând normalitatea impusă de tradiţie şi educaţie. Eroul din History of Violence suferă de o mare singurătate, condiţia sa impune confruntarea cu barierele sociale, cu familia care pretinde că-l iubeşte şi-l acceptă aşa cum e, dar de fapt anumite condiţii ambarasante hotărăsc plecarea de-acasă.


În fapt, spectacolul nu aduce o experienţă tocmai neobişnuită în lumea homosexualilor, dar forţa lui constă în relatarea trăirilor şi elaborarea stărilor de conştiinţă legate de sentimentul fricii, al morţii, de criza de identitate şi de procesul de transfer sau proiectare în obiectul agresiunii, o abordare filozofică a traumei ce funcţionează în sensul abolirii ei.

Seara de Crăciun se profilează în deplină singurătate pentru tânărul Édouard ce se îndreaptă grăbit spre locuinţa sa pentru a devora în linişte cărţile primite cadou de la prieteni. Pe drum este interceptat de tânărul Reda, un berber, faţă de care simte o puternică atracţie sexuală care prevalează asupra planurilor sale de a se dedica lecturii. Reda derulează povestea vieţii lui, persecuţiile politice suferite de tatăl său, exilul; relatarea se află mereu sub semnul etnicităţii, vădind mereu o frustrare ce trădează un sentiment de inferioritate etnică - subliniază în câteva rânduri obârşia sa berberă şi nu arabă.

Noaptea se dovedeşte agreabilă, întâlnirea se desfăşoară la temperaturi înalte, până la punctul în care orgoliul intrusului este atins, în momentul în care este acuzat de furtul telefonului şi al iPad-ului. Édouard este agresat fizic, violat, ameninţat cu moartea prin sufocare, apoi cu revolverul. Frica se instituie gradat ca o boală incurabilă, pe care condamnarea agresorului nu o mai poate îndepărta.


Spectacolul e circular, începe şi se termină cu camera lui Édouard unde echipa medico-legală îmbrăcată în costume de cosmonaut ia probe pentru elucidarea violului şi a tentativei de crimă. Édouard ocupă un scaun în spatele scenei de unde priveşte exterior şi distant. În fapt, el stă în acelaşi loc înainte ca spectacolul să înceapă efectiv, din poziţia celui care relatează, se confesează sau pune în scenă - deci ca rezoner, autor şi regizor. Între cele două scene ciclice timpul se derulează înainte şi înapoi, fragmentând firul epic pentru a sonda psyche-ul în raport cu evoluţia traumei.

În final, Édouard îşi creează un alibi pentru a justifica experienţele prin care trece, citând direct din filozofia Hannei Arendt, unul dintre autorii săi preferaţi. De altfel piesa este plină de referinţe literare: Sanctuarul lui William Faulkner, cu a cărei eroină se identifică, filozofia lui Nietsche şi Arendt. Urmărind modelul existenţial al lui Arendt, eroul îşi consumă trauma, încercând o negare a fricii incomprehensibile care se instalează, sentiment pe care nu l-a cunoscut înainte. Ideea de a crea o realitate convenabilă în care să locuieşti corespunde condiţiei eroului de-a remodela lumea după gustul său.


În monologul intercalat cu flashback-uri de o intensă fizicalitate, Édouard îşi descrie trăirile cu o incandescentă pasiune şi aceeaşi fervoare prezentă în text. Trecerea de la monolog la proiecţia scenică sau la imaginea video este imperceptibilă, realizată cu mijloace cinematografice. Confesiunea e întreruptă şi microfonul e dat pe rând altor personaje care relatează aceeaşi întâmplare în accepţia lor. Intervenţia eroului vizavi de comentariile celorlalte personaje conferă o structură polifonică textului care decurge pe mai multe voci sau cu mijloace vizuale: un ecran mare ocupă peretele din spate al scenei. În acelaşi timp, eroul manifestă o anumită detaşare, prin postularea temerilor şi proceselor de conştiinţă într-o dimensiune filozofică. Autoscopia eroului, în speţă a autorului, vizavi de experienţele trăite, are ca scop ameliorarea sau depăşirea traumei printr-o dublă terapie, aceea a scrisului şi a consumării efectelor ei devastatoare prin reiterare sau retrăire intensă a stărilor deraiate de conştiinţă în procesul narativ al amintirii şi al reflecţiei.

Există o interferenţă de voci şi de planuri care conferă o dimensiune poliedrică povestirii: dialogul dintre Clara si soţul ei, confesiunea sau monologul lui Édouard, dialogul lui cu echipa medico-legală, cu poliţistul, cu doctorii, cu sora lui, cu Reda. Procedeul stilistic e naraţia dublată vizual de clişee video sau scene paralele, pentru a potenţa o anumită încărcătură emoţională trădată de tonul relatării (de exemplu istoria lui Reda despre tatăl său, imigraţia, exilul). Există o continuitate între procesul narativ şi ceea ce se întâmplă fizic în scenă. Relatarea nu are continuitate temporală, se constituie în jurul unor flashback-uri care înscriu o dramă de idei în jurul unor trăiri foarte puternice.

Sora lui, Clara, o tânără banală, ce pare să exceleze prin normalitate, în fapt, îl înţelege cel mai bine. Ea însăşi cochetează cu sindromul singurătăţii, când afirmă că se simte cel mai bine când soţul ei e plecat şi poate fi cu ea însăşi. În dialogul cu soţul său, Clara intuieşte motivele pentru care fratele său îi acordă circumstanţe atenuante lui Reda. În situaţii limită, pentru un eu ultragiat de probleme etnice, socio-politice, condiţia de gay, distanţa de la procesul gândirii şi al revoltei la intenţia de crimă este foarte mică.

Ea recunoaşte în fratele său acelaşi profil psihic cu cel al agresorului. Clara îşi aminteşte că Édouard obişnuia să fure când era copil. Reda îi subtilizează mobilul şi iPad-ul lui Édouard pentru că se simte umilit că el nu posedă unul, când acesta îi cere numărul de telefon. Când Édouard îi cere să i-l restituie, se simte de două ori umilit că este receptat ca un hoţ şi nu ca cineva care are o nevoie. Există o raţiune care legitimează furtul, pe care eroul pare s-o deţină: "ochii negri şi pătrunzători" ai berberului, care-l vor urmări ca o "iubire" refulată, vorbesc în surdină despre această raţiune ce aparţine realităţii lui deformate la care Arendt face referinţă.

Este foarte interesant monologul lui Édouard când relatează discuţia cu Reda înainte de viol. În fapt, agresiunea se naşte din dragostea inhibată dintr-un sentiment de inferioritate pe care Édouard îl înţelege pe deplin, dar propunând un joc de restituire a obiectului delict, întâlnirea cu Reda eşuează. În contextul frustrării şi al fricii ce începe să se instaleze, Édouard vede în pierderea telefonului ruperea comunicării cu familia pe care a părăsit-o, de care s-a izolat complet. Édouard îi cere lui Reda să-i restituie telefonul numai pentru că doar acolo are numărul sorei şi al mamei lui.

Cu o economie scenografică şi de distribuţie, spaţiul de desfăşurare şi rolurile (interpretate doar de patru actori) sunt împărţite pentru a implementa diversele planuri şi voci ale naraţiunii. Scenele ce introduc personajele secundare vin cu sursa lor de comic, înfăţişând o lume distantă, mecanică, care reduce complexitatea întâmplării la iremediabila problemă a rasismului, deloc empatică la suferinţele eroului. Când îşi pune o perucă blondă, soţul Clarei devine mama celor doi fraţi, el joacă deopotrivă rolul poliţistului şi al doctorului, Clara - al poliţistei şi al doctoriţei de gardă, ce nu poate fi întreruptă din jocul său de solitaire de strigătele disperate ale eroului.

Într-o scenografie frustă, spaţiul este divizat pentru a marca un dialog mental (comentarii, precizări) între gândurile lui Édouard şi conversaţia dintre Clara şi soţul ei. Acelaşi procedeu urmăreşte scenele de sex cu Reda; Édouard părăseşte patul de ultragiu pentru a interveni cu comentarii relativ la conversaţia celor doi parteneri sau scenele de agresiune. Clara denotă o extracţie inferioară atât prin vestimentaţie cât şi prin limbaj. Vorbeşte în slang şi nu pare să aprecieze defel succesul primei cărţi, aduse în discuţie (The End of Eddy), a fratelui. Dar în acelaşi timp, se vădeşte un fin observator psihologic, Clara serveşte drept interlocutor pentru a-şi elucida mai bine stările şi reacţiile. Prezenţa ei pregnantă poate fi interpretată ca artificiu ficţional sau o modalitate estetică de a distanţa personajul de autor.

Édouard se auto-analizează, descoperind acea parte iraţională a naturii umane ce se dezlănţuie în situaţii limită şi se impune contrar convingerilor existente până atunci. Post-traumatic, Édouard devine rasist vizavi de cei cu pielea smeadă, sentiment incontrolabil, de care-i este ruşine. Desigur, scrisul lui Édouard Louis este în primul rând terapeutic, dar, conform mărturisirilor lui, se vrea un instrument de diatribă socială împotriva a ceea ce el numeşte "clasă dominantă" şi discriminare, el provenind dintr-un mediu proletar şi o familie fără mijloace. Sfătuit de prietenii săi scriitori (Geoffroy de Lagasnerie şi Eribon) face un raport la poliţie în care-l incriminează pe Reda, gest pe care-l regretă când constată că istoria suferinţei (care-i va schimba complet viaţa) devine doar o altă probă de "rasism obsesiv".

În timp ce este interogat de poliţie, într-un plan paralel, Édouard comentează obtuzitatea poliţistului heterosexual care pune incidentul pe seama iresponsabilităţii lui (de a invita la el un individ pe care-l vede pentru prima dată), necunoscând conceptul de "gay cruising". Urmează un monolog în care atacă sistemul dintr-o perspectivă filozofică. Interferenţa de planuri, interogatoriul de poliţie, discuţia dintre Clara şi soţul său şi vocea auctorială, suprapuse, generează un fenomen alienant prin care Édouard nu-şi mai recunoaşte propria experienţă, sau nu se mai recunoaşte în ea. El însuşi venind dintr-un mediu cu unchi care au trecut prin închisoare, refuză să semneze propriul raport care-l va condamna pe Reda, dar fără nici un folos. Odată "crima" săvârşită, ea aparţine "statului", glosează poliţistul, "propria ta poveste" nu-ţi mai aparţine, comentează Édouard, odată ce ai vândut-o poliţiei. Paradoxul vine în consens cu ideea de înstrăinare de propria fiinţă sau experienţă, pe care însuşi eroul o împărtăşeşte.

Scena violului e construită cu detalii naturaliste, cu urme vizibile de sânge, cu o coregrafie senzuală şi elegantă a trupurilor, surprinzând mişcările de felină ale lui Reda. Pe ecran apar în alb-negru ochii pătrunzători ai lui Reda, în timp ce eroul este strangulat, ritmul respiraţiei curmate - până la tăcere - este acompaniat de un baterist, ce ocupă de-a lungul reprezentaţiei dreapta scenei: Nils Ostendorf, compozitor şi designer de sunet, orientat către improvizaţie şi muzică experimentală. Linia muzicală cuprinzând construcţii organiciste - minimaliste intervine cu forţă în scenele de agresiune. O coregrafie acrobatică arată spiritul ludic, tinereţea şi sportivitatea eroului. Édouard aproape survolează scena pe o bicicletă - un adevărat periplu echilibrist în jurul mesei din locuinţa sorei lui, - în timp ce derulează un film pe portabil, proiectat pe ecranul video: imaginea cuprinde o piaţă publică în jurul unui memorial pentru primul război mondial.

Monologul lui Édouard însoţit de imagine - pe ecran sau într-o secţiune paralelă a scenei - demonstrează o vădită tulburare obsesiv-compulsivă în care toată fiinţa lui este devorată de prezenţa agresorului. Ea vine odată cu rasismul pe care-l descoperă cu ocazia călătoriei în Turcia unde calculează pe iPhone zilele şi apoi orele, minutele pe care urmează să le petreacă printre oamenii cu pielea închisă la culoare. Propria lui fiinţă îi devine repulsivă pentru că este asaltat de Reda care "i-a injectat spaima în trup"; pentru a-şi concretiza sentimentele, va purta haine cât mai ponosite pentru a se urâţi, pentru a deveni fizic ceea ce a devenit interiorul lui locuit de Reda. Reda devine un simbol al întunecimii care se leagă perfect cu ideea de frică: "the pitch darkness was Reda" (Întunericul total era Reda). Repulsia vizavi de propria fiinţă este indusă, în fapt, de apariţia fricii, sentiment reprobabil pe care eroul înainte îl dispreţuia la ceilalţi. Există o chimie şi o exacerbare a simţurilor ce vine cu o anume organicitate indusă de sexualitatea combinată cu violenţă, pe care eroul o descrie într-o proză de notaţie, cum ar fi gustul de sub limbă de detergent cu iz de piersică, în timp ce este strangulat cu eşarfa.

Spectacolul ne aduce în minte acel free cinema teribil al lui Schlesinger - Billy, Liar. Cu acelaşi spirit ludic, romanul evocă ideea de a te minţi pe tine însuţi, în sensul de auto-amăgire, ca singur mod convenabil de a-ţi accepta condiţia, de-a putea transforma lumea după dorinţa ta. Billy trăieşte în lumea imaginată de el; confruntat cu lumea reală, eşuează, trădându-şi chiar şi iubirea - pe lângă care trece ca pe lângă orice mare minciună.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus