Producția pune în valoare cu mijloace livrești și vizuale o confesiune artistică cu o intensă vibrație existențială a unui foarte tânăr scriitor francez, Édouard Louis, autor deja a trei romane autobiografice care, dincolo de intenția lor de manifeste sociale, au meritele lor literare: En finir avec Eddy Bellegueule, Histoire de la violence, Qui a tué mon père.
Schaubühne este un teatru experimental în căutarea unui limbaj propriu ce integrează forme originale de dans și muzică. Orientat către dramatizarea genului narativ desprins din texte literare clasice sau contemporane, în ideea de-a povesti prin imagine, gest, muzică și dans, teatrul se remarcă printr-o manifestă fizicalitate, rămânând în același timp cât mai fidel textului original. Spectacolul History of Violence, de factură autobiografică, aduce condiția de gay în conexiune cu trăirea la limită, cu ideea de vivere periculosamente. Eroul trăiește la granița dintre iluzie și realitate, încercând să transfigureze lumea după normele lui, transcendând normalitatea impusă de tradiție și educație. Eroul din History of Violence suferă de o mare singurătate, condiția sa impune confruntarea cu barierele sociale, cu familia care pretinde că-l iubește și-l acceptă așa cum e, dar de fapt anumite condiții ambarasante hotărăsc plecarea de-acasă.
În fapt, spectacolul nu aduce o experiență tocmai neobișnuită în lumea homosexualilor, dar forța lui constă în relatarea trăirilor și elaborarea stărilor de conștiință legate de sentimentul fricii, al morții, de criza de identitate și de procesul de transfer sau proiectare în obiectul agresiunii, o abordare filozofică a traumei ce funcționează în sensul abolirii ei.
Seara de Crăciun se profilează în deplină singurătate pentru tânărul Édouard ce se îndreaptă grăbit spre locuința sa pentru a devora în liniște cărțile primite cadou de la prieteni. Pe drum este interceptat de tânărul Reda, un berber, față de care simte o puternică atracție sexuală care prevalează asupra planurilor sale de a se dedica lecturii. Reda derulează povestea vieții lui, persecuțiile politice suferite de tatăl său, exilul; relatarea se află mereu sub semnul etnicității, vădind mereu o frustrare ce trădează un sentiment de inferioritate etnică - subliniază în câteva rânduri obârșia sa berberă și nu arabă.
Noaptea se dovedește agreabilă, întâlnirea se desfășoară la temperaturi înalte, până la punctul în care orgoliul intrusului este atins, în momentul în care este acuzat de furtul telefonului și al iPad-ului. Édouard este agresat fizic, violat, amenințat cu moartea prin sufocare, apoi cu revolverul. Frica se instituie gradat ca o boală incurabilă, pe care condamnarea agresorului nu o mai poate îndepărta.
Spectacolul e circular, începe și se termină cu camera lui Édouard unde echipa medico-legală îmbrăcată în costume de cosmonaut ia probe pentru elucidarea violului și a tentativei de crimă. Édouard ocupă un scaun în spatele scenei de unde privește exterior și distant. În fapt, el stă în același loc înainte ca spectacolul să înceapă efectiv, din poziția celui care relatează, se confesează sau pune în scenă - deci ca rezoner, autor și regizor. Între cele două scene ciclice timpul se derulează înainte și înapoi, fragmentând firul epic pentru a sonda psyche-ul în raport cu evoluția traumei.
În final, Édouard își creează un alibi pentru a justifica experiențele prin care trece, citând direct din filozofia Hannei Arendt, unul dintre autorii săi preferați. De altfel piesa este plină de referințe literare: Sanctuarul lui William Faulkner, cu a cărei eroină se identifică, filozofia lui Nietsche și Arendt. Urmărind modelul existențial al lui Arendt, eroul își consumă trauma, încercând o negare a fricii incomprehensibile care se instalează, sentiment pe care nu l-a cunoscut înainte. Ideea de a crea o realitate convenabilă în care să locuiești corespunde condiției eroului de-a remodela lumea după gustul său.
În monologul intercalat cu flashback-uri de o intensă fizicalitate, Édouard își descrie trăirile cu o incandescentă pasiune și aceeași fervoare prezentă în text. Trecerea de la monolog la proiecția scenică sau la imaginea video este imperceptibilă, realizată cu mijloace cinematografice. Confesiunea e întreruptă și microfonul e dat pe rând altor personaje care relatează aceeași întâmplare în accepția lor. Intervenția eroului vizavi de comentariile celorlalte personaje conferă o structură polifonică textului care decurge pe mai multe voci sau cu mijloace vizuale: un ecran mare ocupă peretele din spate al scenei. În același timp, eroul manifestă o anumită detașare, prin postularea temerilor și proceselor de conștiință într-o dimensiune filozofică. Autoscopia eroului, în speță a autorului, vizavi de experiențele trăite, are ca scop ameliorarea sau depășirea traumei printr-o dublă terapie, aceea a scrisului și a consumării efectelor ei devastatoare prin reiterare sau retrăire intensă a stărilor deraiate de conștiință în procesul narativ al amintirii și al reflecției.
Există o interferență de voci și de planuri care conferă o dimensiune poliedrică povestirii: dialogul dintre Clara și soțul ei, confesiunea sau monologul lui Édouard, dialogul lui cu echipa medico-legală, cu polițistul, cu doctorii, cu sora lui, cu Reda. Procedeul stilistic e narația dublată vizual de clișee video sau scene paralele, pentru a potența o anumită încărcătură emoțională trădată de tonul relatării (de exemplu istoria lui Reda despre tatăl său, imigrația, exilul). Există o continuitate între procesul narativ și ceea ce se întâmplă fizic în scenă. Relatarea nu are continuitate temporală, se constituie în jurul unor flashback-uri care înscriu o dramă de idei în jurul unor trăiri foarte puternice.
Sora lui, Clara, o tânără banală, ce pare să exceleze prin normalitate, în fapt, îl înțelege cel mai bine. Ea însăși cochetează cu sindromul singurătății, când afirmă că se simte cel mai bine când soțul ei e plecat și poate fi cu ea însăși. În dialogul cu soțul său, Clara intuiește motivele pentru care fratele său îi acordă circumstanțe atenuante lui Reda. În situații limită, pentru un eu ultragiat de probleme etnice, socio-politice, condiția de gay, distanța de la procesul gândirii și al revoltei la intenția de crimă este foarte mică.
Ea recunoaște în fratele său același profil psihic cu cel al agresorului. Clara își amintește că Édouard obișnuia să fure când era copil. Reda îi subtilizează mobilul și iPad-ul lui Édouard pentru că se simte umilit că el nu posedă unul, când acesta îi cere numărul de telefon. Când Édouard îi cere să i-l restituie, se simte de două ori umilit că este receptat ca un hoț și nu ca cineva care are o nevoie. Există o rațiune care legitimează furtul, pe care eroul pare s-o dețină: "ochii negri și pătrunzători" ai berberului, care-l vor urmări ca o "iubire" refulată, vorbesc în surdină despre această rațiune ce aparține realității lui deformate la care Arendt face referință.
Este foarte interesant monologul lui Édouard când relatează discuția cu Reda înainte de viol. În fapt, agresiunea se naște din dragostea inhibată dintr-un sentiment de inferioritate pe care Édouard îl înțelege pe deplin, dar propunând un joc de restituire a obiectului delict, întâlnirea cu Reda eșuează. În contextul frustrării și al fricii ce începe să se instaleze, Édouard vede în pierderea telefonului ruperea comunicării cu familia pe care a părăsit-o, de care s-a izolat complet. Édouard îi cere lui Reda să-i restituie telefonul numai pentru că doar acolo are numărul sorei și al mamei lui.
Cu o economie scenografică și de distribuție, spațiul de desfășurare și rolurile (interpretate doar de patru actori) sunt împărțite pentru a implementa diversele planuri și voci ale narațiunii. Scenele ce introduc personajele secundare vin cu sursa lor de comic, înfățișând o lume distantă, mecanică, care reduce complexitatea întâmplării la iremediabila problemă a rasismului, deloc empatică la suferințele eroului. Când își pune o perucă blondă, soțul Clarei devine mama celor doi frați, el joacă deopotrivă rolul polițistului și al doctorului, Clara - al polițistei și al doctoriței de gardă, ce nu poate fi întreruptă din jocul său de solitaire de strigătele disperate ale eroului.
Într-o scenografie frustă, spațiul este divizat pentru a marca un dialog mental (comentarii, precizări) între gândurile lui Édouard și conversația dintre Clara și soțul ei. Același procedeu urmărește scenele de sex cu Reda; Édouard părăsește patul de ultragiu pentru a interveni cu comentarii relativ la conversația celor doi parteneri sau scenele de agresiune. Clara denotă o extracție inferioară atât prin vestimentație cât și prin limbaj. Vorbește în slang și nu pare să aprecieze defel succesul primei cărți, aduse în discuție (The End of Eddy), a fratelui. Dar în același timp, se vădește un fin observator psihologic și îi servește lui Édouard drept interlocutor pentru a-și elucida mai bine stările și reacțiile. Prezența ei pregnantă poate fi interpretată ca artificiu ficțional sau o modalitate estetică de a distanța personajul de autor.
Édouard se auto-analizează, descoperind acea parte irațională a naturii umane ce se dezlănțuie în situații limită și se impune contrar convingerilor existente până atunci. Post-traumatic, Édouard devine rasist vizavi de cei cu pielea smeadă, sentiment incontrolabil, de care-i este rușine. Desigur, scrisul lui Édouard Louis este în primul rând terapeutic, dar, conform mărturisirilor lui, se vrea un instrument de diatribă socială împotriva a ceea ce el numește "clasă dominantă" și discriminare, el provenind dintr-un mediu proletar și o familie fără mijloace. Sfătuit de prietenii săi scriitori (Geoffroy de Lagasnerie și Eribon) face un raport la poliție în care-l incriminează pe Reda, gest pe care-l regretă când constată că istoria suferinței (care-i va schimba complet viața) devine doar o altă probă de "rasism obsesiv".
În timp ce este interogat de poliție, într-un plan paralel, Édouard comentează obtuzitatea polițistului heterosexual care pune incidentul pe seama iresponsabilității lui (de a invita la el un individ pe care-l vede pentru prima dată), necunoscând conceptul de "gay cruising". Urmează un monolog în care atacă sistemul dintr-o perspectivă filozofică. Interferența de planuri, interogatoriul de poliție, discuția dintre Clara și soțul său și vocea auctorială, suprapuse, generează un fenomen alienant prin care Édouard nu-și mai recunoaște propria experiență, sau nu se mai recunoaște în ea. El însuși venind dintr-un mediu cu unchi care au trecut prin închisoare, refuză să semneze propriul raport care-l va condamna pe Reda, dar fără nici un folos. Odată "crima" săvârșită, ea aparține "statului", glosează polițistul, "propria ta poveste" nu-ți mai aparține, comentează Édouard, odată ce ai vândut-o poliției. Paradoxul vine în consens cu ideea de înstrăinare de propria ființă sau experiență, pe care însuși eroul o împărtășește.
Scena violului e construită cu detalii naturaliste, cu urme vizibile de sânge, cu o coregrafie senzuală și elegantă a trupurilor, surprinzând mișcările de felină ale lui Reda. Pe ecran apar în alb-negru ochii pătrunzători ai lui Reda, în timp ce eroul este strangulat, ritmul respirației curmate - până la tăcere - este acompaniat de un baterist, ce ocupă de-a lungul reprezentației dreapta scenei: Nils Ostendorf, compozitor și designer de sunet, orientat către improvizație și muzică experimentală. Linia muzicală cuprinzând construcții organiciste - minimaliste intervine cu forță în scenele de agresiune. O coregrafie acrobatică arată spiritul ludic, tinerețea și sportivitatea eroului. Édouard aproape survolează scena pe o bicicletă - un adevărat periplu echilibrist în jurul mesei din locuința sorei lui, - în timp ce derulează un film pe telefonul mobil, proiectat pe ecranul video: imaginea cuprinde o piață publică în jurul unui memorial pentru primul război mondial.
Monologul lui Édouard însoțit de imagine - pe ecran sau într-o secțiune paralelă a scenei - demonstrează o vădită tulburare obsesiv-compulsivă în care toată ființa lui este devorată de prezența agresorului. Ea vine odată cu rasismul pe care-l descoperă cu ocazia călătoriei în Turcia unde calculează pe iPhone zilele și apoi orele, minutele pe care urmează să le petreacă printre oamenii cu pielea închisă la culoare. Propria lui ființă îi devine repulsivă pentru că este asaltat de Reda care "i-a injectat spaima în trup"; pentru a-și concretiza sentimentele, va purta haine cât mai ponosite pentru a se urâți, pentru a deveni fizic ceea ce a devenit interiorul lui locuit de Reda. Reda devine un simbol al întunecimii care se leagă perfect cu ideea de frică: "the pitch darkness was Reda" (Întunericul total era Reda). Repulsia vizavi de propria ființă este indusă, în fapt, de apariția fricii, sentiment reprobabil pe care eroul înainte îl disprețuia la ceilalți. Există o chimie și o exacerbare a simțurilor ce vine cu o anume organicitate indusă de sexualitatea combinată cu violență, pe care eroul o descrie într-o proză de notație, cum ar fi gustul de sub limbă de detergent cu iz de piersică, în timp ce este strangulat cu eșarfa.
Spectacolul ne aduce în minte acel free cinema teribil al lui Schlesinger - Billy, Liar. Cu același spirit ludic, romanul evocă ideea de a te minți pe tine însuți, în sensul de auto-amăgire, ca singur mod convenabil de a-ți accepta condiția, de-a putea transforma lumea după dorința ta. Billy trăiește în lumea imaginată de el; confruntat cu lumea reală, eșuează, trădându-și chiar și iubirea - pe lângă care trece ca pe lângă orice mare minciună.