Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Casa cu suricate

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Alte surori, aceleaşi vise -Casa cu suricate


ianuarie 2020
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
La finalul lui 2019, Radu Afrim primea reproşul că ale sale Trei surori de la TNB se depărtează nepermis de mult de Cehovul originar. Asta deşi afişul premierei din decembrie trecut precizează cât se poate de clar: "Un scenariu (ne)firesc de liber după Cehov".

În fapt, la momentul spectacolului de la TNB, Afrim montase deja un fel de versiune a celor Trei surori pe anul 2019. Se întâmpla în aprilie, atunci când TN Marin Sorescu din Craiova găzduia premiera Casei cu suricate, pe textul lui David Drábek. Scrisă în 2011, sub titlul original Jedlíci čokolády / Mâncătoarele de ciocolată, piesa dramaturgului ceh e, în fapt, o revizitare a clasicului (basm?) cehovian, cu influenţe din Chocolat, filmul din 2000 al suedezului Lasse Hallström (scenariul: Joanne Harris şi Robert Nelson Jacobs).

Surorile lui Drábek sunt parte din (deja)-clasicul univers afrimian. Universul marginalilor, al celor pe care viaţa i-a împins dincolo de ziduri, în infinită depărtare. Sora cea mică, Valerica (Iulia Lazăr), n-a trecut niciodată peste dispariţia mamei, întâmplată cu mai bine de trei decenii în urmă, dezvoltând o formă ciudată de agorafobie. Sora cea vitregă, Rozica (Raluca Păun), se predă poftei de a mânca (mai ales ciocolată), refugiindu-se în nemişcare, în pat, în faţa televizorului. Sora cea mijlocie (?), Nutzi (Ramona Drăgulescu), e singura care părăseşte casa, pentru un job ce implică lucrul cu copii cu deficienţe de auz. Românizarea numelor e o contribuţie afrimiană, aşa cum sunt şi numeroasele oltenizări ale unor cuvinte şi expresii.


Cele trei comemorează 1 an de la dispariţia tatălui (Cehov oblige!) în casa populată cu amintirea suricatelor care au existat cândva pe acele locuri şi patronată de un DJ Budha (Cătălin-Mihai Miculeasa) atoate-cunoscător, mai deloc înţelept. Mama (Romaniţa Ionescu) şi tatăl (Constantin Cicort) sunt şi ei prezenţe constante în casa în care au locuit cândva şi în care imaginarul fetelor îi plasează încă.

Cele trei au parte de (un fel de) iubire. Nutzi face o pasiune pentru Ion (versiunea Ro) / Giovanni (versiunea la muncă în Italia), căruia Alex Calangiu îi dă aura de gigolo pe care va veni mănuşă izbitoarea asemănare de la final cu personajul-gipsy al lui Johnny Depp din sus-amintitul Chocolat. Rozica abandonează kilogramele şi patul pe motiv de Lentziu (Claudiu Mihail), un băiat cu sacoşă de Kaufland şi o nevastă care îl ia, până la urmă, în re-stăpânire (statua' lui Verşinin împarte umbre deopotrivă asupra lui Ion şi lui Lentziu). Samuela (Vlad Udrescu) îşi leapădă lunga perucă, scurta fustă şi a-ul de la finalul numelui pentru a o poseda la limita crimei pe Valerica. În prealabil, Samuel(a) fusese salvat(ă) de la multiple tentative de suicid de multiple personaje, printre care tatăl surorilor şi un dulău anti-drog.


Deasupra casei, tronează multiple păsări negre (scenografia: Irina Moscu). O (uriaşă) surată a acestora va coborî, la final, la nivelul scenei, pentru a consfinţi destinul tragic al lui Nutzi (căreia Ramona Drăgulescu îi împrumută ceva din visceralitatea şi vitalitatea protagonistelor neorealismului italian) şi pentru a descifra, subtil, soarta celui dintâi copil al acesteia. Pogorârea uriaşei păsări negre dă astfel sens uneia dintre poveştile spuse de Budha, cu acea voce filtrat-augmentată pe bază de giumbuşlucuri sonore atât de dragi Afrimului (univers sonor: Călin Ţopa).


Cu puţină atenţie şi un dram de răbdare, toate firele narative se închid la final, asemeni uşii casei din care pleacă fantomele cu rol de cârjă ale părinţilor, pentru a lăsa în urmă prezentul care-şi cam refuză speranţa. Spectacol mai degrabă lent, de atmosferă, jazz şi stare (în ciuda accelerării neaşteptate de fapte din proximitatea finalului şi remarcabilei dinamici a celor două monoloage, câte unul pe repriză, ale excelentei Raluca Păun), Casa cu suricate e dependent de forma actorilor şi de bunăvoinţa spectatorilor. Forma primilor poate da celor trei ore o fluenţă fermecătoare, bunăvoinţa celor de pe urmă poate conduce la înţelegerea sensurilor atent-camuflate şi la îmbibarea de emoţii la vedere. Un posibil mic abuz de glumiţe-goange afectează oarecum sax-tonul elegiac.


Per total, transplantul însă reuşeşte. Din lumea aristocraţiei ruse pe cale de scăpătare de la începutul secolului 20, surorile sunt imersate în postmodernă pauperitate a unei periferii urbane de mediu-mare burg de începutul secolului 21. Numele chirurgilor: Drábek, Afrim şi un strop de Hallström. Pe genericul de final, se cuvine însă să apară toţi şi toate cele care, cale de un secol, au continuat căutarea sensului, nu s-au predat absurdului, au repetat nefericirea, au îmbogăţit visele, au nesocotit eterna înfrângere.


Căci a lor e viaţa, de dincoace şi de dincolo de moarte, din vis, trezie ori beţie, indiferent de numele Deităţii căreia i se închină sau căreia i se substituie atunci când decupează forme din tipare de carton şi suflă asupra lor pentru a le da viaţă, pentru a-şi da iubire.



 Toate articolele despre Casa cu suricate


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Mihai Brezeanu


Alte articole

 Arca lui Goe, adunată de Radu Afrim la Craiova - Casa cu suricate, Bogdan Burileanu
 Casa cu suricate, spectacolul lui Radu Afrim de la Teatrul Naţional Marin Sorescu Craiova, în turneu la Bucureşti, Comunicat de presă


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer