Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Casa cu suricate

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Arca lui Goe, adunată de Radu Afrim la Craiova - Casa cu suricate


februarie 2020
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Fără cortină (nu există nimic de-ascuns, căci ar fi şi păcat, şi degeaba), scena "Casei de ciocolată" - cum se numeşte (pre)textul dramaturgic al cehului David Drabek - îşi primeşte musafirlâcul precum un bazar... o magazie de vechituri... o vitrină în curs de desfacere multilateral dezvoltată... sau un televizor... Naiba ştie... orice. De-ajuns că pare un non-stop lăfăit în legea lui, pe uliţa mare ori pe aia din dos, dar la îndemâna tuturor: spectatori sau numai trecători, esteţi sau isteţi, snobi sau gură-cască, intelectuali sau poporeni... toţi găsesc acolo, în cutia magică & 3D, câte ceva care să-i atragă, să-i amuze, să-i încânte ori să-i revolte. Vorba cântecului "Unde e iluziile mele?": Unde?! Chiar acolo: făcute ţăndări, desfăcute şi întoarse pe toate părţile, atârnate cu fundul în sus şi cu capul în jos. Totul e să intri în jocul propus de regizor sub titlul Casa cu suricate.


Pen'ce taman suricate? (ro.wikipedia.org/wiki/Suricat%C4%83). Arbitrariul numai aparent a ceea ce se întâmplă acolo te-ar putea duce cu gândul la un moft... unul la modă / cool / exciting. Aşa cum, de altfel, sunt toate damblalele mondene, casnice, comportamentale; unii cresc şi răsfaţă câini, cârtiţe; alţii mâţe, broaşte ţestoase, Porcuşori de Guineea, Hamsteri. La urma urmei, de ce nu şi o suricată, două, acolo?! E shocking, striking... Anonimii vor să fie văzuţi, să lase pe toată lumea cu gura căscată (pe Facebook, pe Youtube şi altele asemenea), să aibă parte de o individualizare efemeră, să se înfoaie în noiane de like-uri şi purcoaie de vizualizări. Casa asta nu mai e deloc de ciocolată. Cu atât mai puţin cu păpuşi, căci smucitele înghesuite acolo se joacă cu altceva: cu câinii de companie botezaţi Fuego şi Albano, cu un mic Buddha care tronează şi îşi bagă nasul prin tot balamucul şi o Helena care se plimbă cu drona! Cele trei surori din cartea de imobil nu au nimic de-a face celelalte surate, ale lui Cehov, deşi ar putea aduce cu... altele - cele zămislite şi luate la purtare de Afrim de la Anton Pavlovici. De la suricate la "stricate" (în sensul de defecte) nu e loc decât de o anagramă. Sau o simplă, dar vinovată bâlbă. Una mică, totuşi definitorie în cazul de faţă.


În magazia - palat - muzeu - arcă, bântuie la tot pasul trecut şi prezent, fobii şi amintiri: fantoma tatălui mort apare, de la Hamlet citire. Dar ţine la dispoziţia amatoarelor filiale "...o sticluţă" şi "o scrisoare". Caragiale forever. Atingerea divină este o asociaţie care se face simţită prin Departamentului de Servicii Umane şi se manifestă arbitrar, printr-unul sau altul dintre personaje, fără noimă şi fără urme; absurdul şi grotescul sunt la ele acasă. Claie peste grămadă cu suricatele şi surioarele, cu amintirile, cu visele ce pendulează între elucubraţie şi pretenţii de vizionarism, între grotesc şi absurd. Relaţiile dintre aceste veşnice şi prăfuite demoazele cu bărbaţii din jurul lor sunt terifiante sau scandaloase, imprevizibile şi inexplicabile, decurgând dintr-un trecut ceţos şi curgând către un talmeş-balmeş vast. Totul (oameni, obiecte, replici şi reacţii) clamează derizoriul atotcuprinzător şi unificator... dar săltăreţ şi vesel, nevoie mare: glumiţe în cheie incoerent-absurdă, pretenţii, impresii, toane, panseuri, neînţelegeri, dorinţe, amintiri, mini-suferinţe şi maxi-veleităţi... Se râde de tot şi de toate. În caz contrar, tu - spectatorul, răsfăţatul secolului - ai oscila între uluială, mahmureală şi sminteală. Râzi, că altfel... Intră în joc, căci este lumea în care ai ajuns deja să trăieşti, care te invadează cu nimicnicia, cu vulgaritatea şi superficialitatea ei, cu ignoranţa glănţuroasă şi impostura masivă... cu fleacuri şi gadget-uri promovate, clamate, băgate pe gât ca valori. Ai toate motivele, nu mai fă nazuri... în caz contrar, te-ai pune pe bocit, pe droguri... poate chiar pe vagonul de tren la care selfie-ul valorează fix 27 mii de volţi. Ştiu, nu şade bine să începi cu mesajul, să-i dezvălui semnificaţiile, dar e bine să ştie oricine intră în sală la ce să se aştepte. Căci încercarea de a descâlci pe cont propriu, eventual într-o cheie logic-realistă, balamucul din casa cu pricina poate crea oarecare disconfort. Aşa că... le iei ca atare şi aştepţi răbdător să vezi încotro se îndreaptă lucrurile pe scenă. Vă asigur că merită şi că, pentru cei apţi să intre în rezonanţă cu o asemenea formulă de comunicare şi trăire artistică, chiar merită. Catharsis-ul are un gust cam sălciu poate, dar totuşi e acolo, la îndemâna amatorilor.


Tot acest univers coşmaresc se revarsă dintre scena-arcă spre sală, pe sub deviza-dilemă (scrisă cu litere strălucitor-avertizoare): "Are we dreaming?". Excepţională cheie de pătrundere şi înţelegere a acestei irealităţi spumoase, fascinante, descumpănitoare, nebunesc-abracadabrantă... din ce în ce mai ubicuă în ziua de azi. Senzaţia aceea cu care se confruntă orice om încă normal atunci, la trezirea dintr-un vis confuz, ale cărui sechele continuă să interfereze enervant cu realitatea. Visăm?! Da. Ceva jalnic, fără noimă, dar distractiv... asta dacă ştii cum să iei o asemenea stare de lucruri - una globală, desigur. Şi chiar dacă o refuzi, tot n-ai scăpare: te ia dânsa pe tine.


Scenografia - ca întotdeauna, plină de cheag şi flamboiantă - a Irinei Moscu oferă poveştilor amalgamate un spaţiu optim de desfăşurare, atât din punct de vedere funcţional, cât şi expresiv. Ca întotdeauna, imaginea scenică a spectacolelor lui Afrim pare desenată moment de moment. Integrate în eşafodaj, personajele dobândesc o individualitate plastică care le stimulează evoluţia, ca semne ale ideilor. Toţi actorii devin purtători de sarcină şi îşi cedează individualitatea angrenajului dramaturgic, spre a şi-o recâştiga, îmbogăţită şi înnobilată. Într-un ritual cu multe ruperi de ritm ce asigură pulsaţia unui organism ciudat, dar totuşi viu, cu oscilaţii de la grotesc la oniric, TRUPA (adică Raluca Păun, Iulia Lazăr, Ramona Drăgulescu, Alex Calangiu, Claudiu Mihail, Vlad Udrescu, Cătălin Miculeasa, Romaniţa Ionescu, Constantin Cicort) îşi demonstrează omogenitatea, forţa şi talentul. Ce-i drept, creatorul spectacolului le răsplăteşte devotamentul şi destoinicia prin soluţii de mare efect, reuşind să-i pună în valoare, în pofida manierei neobişnuite în care sunt construite din punct de vedere dramaturgic personajele. Modernitatea şi originalitatea abordării sunt deasupra oricărui dubiu. De(con)structivismul - urmaş al comunismului, capitalismului şi al altor isme - a ajuns la putere. Iar aceasta e una absolută. Râdem, înainte de a înnebuni şi a ne trezi omogenizaţi rinocereşte în malaxorul vremurilor.


Una dintre marile calităţi ale spectacolului decurge din detaşarea scrâşnită, poate cinică, sigur lucidă şi alarmată, a lui Afrim. Aflat într-o etapă de incandescentă maturitate intelectuală, regizorul ne tot arată, de ceva timp, încotro ne îndreptăm. Casa cu suricate pare o încheiere (deşi prima montată din punct de vedere cronologic) a trilogiei care a debutat cu Pădurea spânzuraţilor şi a continuat cu cele Trei surori. Motivele definitorii nu doar că transpar, ci îşi chiar urlă potenţialul "viitorologic": la Rebreanu (sau, mă rog...) pădurea distrusă cu drujbele-mitraliere lasă locul sterp cârciumii "The Hanged"; eroii sunt acoperiţi de uitare, jertfele - de pragmatism. La rândul lor, surorile nu mai evadează către Moscova - cea ocupată de Putin - legându-şi speranţele unui iluzoriu viitor de copilul / cosmonautul / extraterestrul Bobi k68. Pentru ca în această Casă (cu... de toate), locatarii şi locatarele să se joace, să se distreze cu nimicuri, să nu le pese de vieţile lor, de ce-au ajuns, încotro se îndreaptă şi ce se va alege din lumea asta alunecată rău de tot pe povârnişul decadenţei. Rostit sau nu în spectacol, avertismentul lui John Fowles (motto-ul literar al acestui fals basm, cum l-au recomandat autorii) mai îndulceşte unora senzaţia de strepezeală a gândurilor: "Singura mea certitudine în viaţă este aceea că într-o zi voi muri. Nu pot fi sigur de nimic altceva în viitor. Dar chiar dacă supravieţuim (şi până acum, în istoria umanităţii, o vastă majoritate a supravieţuit întotdeauna) şi a supravieţui atunci când nu ar trebui ne aduce ceea ce numim noi fericire; sau nu supravieţuim şi nu o ştim."



 Toate articolele despre Casa cu suricate


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Bogdan Burileanu


Alte articole

 Alte surori, aceleaşi vise -Casa cu suricate, Mihai Brezeanu
 Casa cu suricate, spectacolul lui Radu Afrim de la Teatrul Naţional Marin Sorescu Craiova, în turneu la Bucureşti, Comunicat de presă


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer