Lumina ivită din suferință - Binecuvântată fii, închisoare!

Foarte mulți români se feresc încă să meargă la filmele din propria cinematografie. Intimidați de trecute nereușite artistice, pretextând lipsa unui scenariu inteligent și inteligibil, spectatorii ocolesc din start o peliculă mai ales cu un titlu și o descriere ca cea a filmului de față.

Însă marele merit al filmului de față este faptul că a fost lucrat cu foarte multă credință, dragoste și decență. Ar fi putut să cadă în extreme. Să fie excesiv de patetic sau să fie excesiv de violent - în situații și limbaj deopotrivă. În torturi și țipete. În violuri și alte abuzuri. Și apoi, filmul religios sau cel care atinge acest filon dificil nu este prea gustat (în afară de scurtele momente din Săptămâna Patimilor sau cele cu o tentă de supranatural). Între un film benefic sufletului și spre o înțelepțire sau direcție a vieții și unul tâmp și violent american, e ales, din nefericire, acesta din urmă.

Gândiți-vă doar cu câtă ușurință și necondiționată deschidere priviți filme slăbuțe, dramolete inepte cu câte o vedetă rătăcită, ca să dea greutate poveștii inspirate dintr-un fapt real. Și, atunci, de ce să nu primiți și acest cadou românesc? Primul film național care are curajul să vorbească despre trecutul nu foarte îndepărtat - anii de după naționalizare - nu cu cinism, nu cu mânie, fără prea multă propagandă, restituie adevărul istoric uitat de noile generații.

Cea de-a șaptea artă, atât de nouă și care a îmbinat perfect tot ceea ce era mai bun în celelalte, nu este doar un divertisment. Instrument de manipulare, chiar și când este vorba de o comedie romantică, filmul este și un foarte util memento mori. El știe să decupeze din viață un moment istoric, cu personajele unui timp dat, fixându-le într-un ierbar al imaginilor omenirii pentru totdeauna. Întotdeauna cu un sens. Cu un punct de vedere asupra vieții și morții.
 
Se tot fac filme despre războaie - numai despre cel de-al doilea mondial câte s-au făcut! - și, de fiecare dată este ceva nou. Întotdeauna mai este ceva de adăugat. Cei atât de puținii supraviețuitori ai Holocaustului se tem că, odată cu dispariția lor, nimeni nu va mai știi despre ororile, privațiunile, nedreptățile dar și micile acte de eroism ale acelei perioade. E ca și cum ți-ar muri părinții și, odată cu ei, propriul trecut.

Și iată acum această încercare izbutită a domnului regizor Mărgineanu de a urmări în imagini simple cum a fost povestea unora de la noi. Fără să explice cum a fost posibil ca paranoia sistemului să ducă la un val abuziv de închideri ai celor mai mari intelectuali ai vremii sau de ce trădau cei apropiați. Domnia sa pornește pe urmele unui destin al femeii care a reușit să supraviețuiască datorită rugăciunilor, psalmilor.

Pionier într-o temă în care eroul este întotdeauna un revoltat și doritor de răzbunare, incapabil să înțeleagă de ce i se întâmplă lui, Nicolae Mărgineanu croiește un drum creștin în hățișul clișeelor filmice pe acest subiect. Eroina sa nu numai că rezistă torturilor (am tot văzut atâția partizani și martiri ai închisorilor care o fac), dar găsește în sine puterea de a se opri și a-și trage o clipă răsuflarea gâfâită de atâta muncă și a adresa celei de lângă ea o vorbă bună. Nicole Valery Grossu reinterează traseul primilor creștini din antecamera arenelor romane.

Spuneam că filmul este realizat cu foarte mare decență. Este în primul rând respectul față de familia Grossu (domnul Sergiu fiind singurul supraviețuitor, deținut politic și dânsul) și apoi față de durerea umană. În dormitorul ticsit de femei nu există nici un cadru obscen, abject sau cu tentă sexuală. Spațiul limitat al celulelor diferite prin care este purtată eroina nu plictisește spectatorul. Atenția acestuia rămâne vie de la început la sfârșit.

Muzica, timidă, deloc în exces, doar accentuează uneori momentele mai dramatice. Reușită cu atât mai mare cu cât personajul are Conservatorul și ar fi putut să ne sufoce cu partituri liricoide. Așa cum mai demult protagonistul din filmul lui Mihăileanu Trahir scria cu degetul poezii pe pereții insalubri ai celulei, Nicoleta își încondeiază zidul cu citate din psalmi. Și singurele zgomote sunt pașii ei într-un istovitor "manej", într-o perspectivă sonoră mai impresionantă decât orice muzică. Lipsa de patetism este reliefată și de folosirea repetată a vocii din off. Nararea exactă a reacțiilor și întâmplărilor prin această distanțare dă filmului un ușor aer teatral, dar și un accent dramatic. Stilul epistolar rememorativ vine să pună surdină secvențelor de tortură.

Imaginea, în afară de interpretarea protagonistei, este de departe piesa de rezistență a filmului. Într-o sepia blândă, palidă, imaginile capătă astfel un aer documentar. Cei care au văzut Schindler's List al lui Spielberg știu cât de mult câștigă în credibilitate povestea și filmul prin utilizarea unui rafinat alb/negru. Sepia domnului Doru Mitran, cu parfum de epocă, captează privirile, direcționându-le mai ușor spre centrul de greutate al cadrului.
 
Maria Ploae, păpușa de porțelan a cinematografiei românești, cea nativ destinată parcă costumelor învolburate de dantele ale Hortensiei Georgescu, își încearcă paleta performanțelor actoricești pe contre-emploi în filme postdecembriste. După un violent și tragic Undeva, în Est și apoi un rol straniu în apocalipticul Și va fi, acceptă provocarea rolului de prostituată (cu părul tăiat scurt) în Faimosul paparazzo. Acum, la mijloc de viață și - sper - de carieră, ajunge la genul care o definește cel mai bine ca om. Fragilitatea chipului și trupului ascunde o forță nebănuită a eului profund. Rolul acesta greu și cuminte de luptătoare pentru un crez și o credință ortodoxă o pregătește probabil pentru ecranizări viitoare, pe care le doresc religioase. Odată filonul acesta desțelenit, va porni normal să acumuleze subiecte dintr-o galerie bogată și neatinsă.

Nu pot să trec cu vederea revenirea la film a unei actrițe de o rară forță dramatică, uitată și ocolită din nefericire în ultimii ani. Ecaterina Nazare, puternica Lișca sau iubita din Pas în doi construiește aici cu economia de mijloace tipice ei o deținută ajunsă gardian și care, normal, începe să fie atrasă de puterea postului dat. Nu are prea multe cadre, dar cele câteva au forță. Rezemată de fereastra la care s-au bătut scânduri, tăcută, fără o expresie anume, actrița captează atenția chiar în detrimentul protagonistei aflată în prim plan.