Doamnei Pina, cu dragoste - Tanzträume / Dancing Dreams

Până apucaţi să vedeţi Pina, documentarul 3D al lui Wim Wenders, merită să treceţi şi prin acesta semnat de Anne Linsel (şi scenarist) - Rainer Hoffmann (şi operator). Filmul urmăreşte un grup de tineri care nu au avut anterior niciun contact cu dansul, cel mult unii cu hip-hopul, sau măcar cu teatrul, antrenaţi de două profesoare dăruite şi în final ajungând să susţină un examen în faţa marii dansatoare Pina Bausch. Aceasta le-a dat cu generozitate ca temă unul din celebrele sale momente de dans contemporan şi elevii îşi susţin spectacolul-premieră în faţa publicului.

Documentarul se compune din momente de repetiţii sparte des de interviuri ale elevilor. Şi, pe măsură ce timpul trece şi trupul crud se învaţă cu disciplina, cu sentimentele trăite, iese din pudoarea vârstei şi află din mişcări ce înseamnă senzualitatea şi tandreţea, apropierea de celălalt, cuvintele protagoniştilor se schimbă ("Nu am mai fost niciodată îndrăgostită, nu ştiu cum e"). De la uimirea şi blocajul de început, ei încep să vorbească despre sine, despre amintirile, despre familiile şi greutăţile lor. Şi descoperi încet că sunt copii din toate mediile, cu probleme ale minorităţilor care trebuie să se integreze, cu părinţi dispăruţi sau absenţi. Iar la improvizaţii trebuie să râdă, să plângă, să strige, să povestească despre sine fără să se ruşineze. Iar moemntul acesta de înflorire urmărit de regizori e foarte frumos de privit.

Filmul este vorbit în germană, iar la început (poate am avut eu parte de o defecţiune tehnică) subtitrarea nu prea apare sau mai mult din două în două fraze. Dar chiar şi aşa, cu acest handicap lingvistic, imaginile curg şi le urmăreşti cu drag.

Şi vine momentul când Pina îşi face apariţia, stând la catedră ca un juriu-balaur. Dreaptă, simplă, serioasă, fumând, urmărind cu atenţie fiecare detaliu, feţele, dinţii, profilurile, mâinile elevilor din faţa ei. Camera se apropie de faţa ei uşor masculină, lungă, cabalină şi ea surâde uşor. Pina nu dansează aici. Ea trece prin cadru în haine lălâi, cu jachete largi. Vorbeşte puţin. Lângă ea, profesoara se mai ridică pe muzică şi îşi corectează sau ajută elevii. Iar Pina tace. Notează tăcută orice. Şi la final realizezi că ochiul format a radiografiat şi cele mai microscopice detalii, că observaţiile ei succinte aduc un plus de graţie mişcării şi că nu poate fi altfel decât aşa cum a spus dumneaei.

Şi tinerii intră iar în hora repetiţiilor, cu sau fără muzică. Filmul iese puţin şi în exterior, filmând oraşul german, cu împrejurimile sale, panorame ceţoase şi nostalgice, un tren suspendat care trece pe lângă şcoala de dans.

Povestea e focalizată mai mult pe trei-patru tineri, care sunt urmăriţi îndeaproape, care vorbesc mai mult, care sunt mai buni şi vor dansa în prima grupă la premieră. Foarte frumoase replicile tinerilor care încep să se corecteze singuri, să ştie exact unde au greşit şi cât mai au de făcut, cum se necăjesc că ştiu, dar încă mai merg pe lângă.

Şi vorbeşte spre cameră şi Pina, care povesteşte despre cât de mulţumită e de ei, că s-au implicat atât, că sunt curioşi şi curajoşi.

Şi spre final numerele capătă sens, bine închegate, vine o repetiţie cu costume şi toţi sunt încântaţi de haine, apoi emoţiile premierei cu publicul care îi aplaudă în picioare. Şi Pina trece pe la fiecare şi le dăruieşte câte un trandafir şi o îmbrăţisare pentru devotamentul lor care face cât o mie de cuvinte.

În anii '60 s-a făcut un film deosebit, cu Sidney Poitier, To Sir with Love. Era povestea unui bărbat de culoare care ajunge să educe, să crească interesul pentru învăţătură şi să ridice o clasă cu elevi din ghetto-uri. Încă un film etalon. Aplauzele din finalul de aici au acelaşi efect ca dragostea din finalul filmului clasic. Pina se înclină spre public şi iese din scenă.