Rahova în concert - Ubu în concert

După Švejk în concert (premiera în decembrie 2017) şi Chiritza în concert (premiera în februarie 2019), Ada Milea a adus la Naţionalul clujean Ubu în concert. Premiera, în februarie 2020. La o zi după ce Teatrul Maghiar de Stat propusese premiera musical-ului Hegedűs a háztetőn / Scripcarul pe acoperiş, trupa Naţionalului a mers mai departe cu propriul său musical. Două săli pline ochi (860 de spectatori în sala Teatrului Maghiar, 928 în cea a Naţionalului) nu sunt deloc puţin lucru într-o vreme când avem tendinţe mai degrabă pesimist-depresive în legătură cu consumul cultural mioritic.

Ubu, aşadar. Personajul inventat de francezul Alfred Jarry, cel despre care se spune ca ar fi determinat, prin exemplul propriei opere (şi propriului stil de viaţă), tot cevasăzică suprarealism & co. Gábor Tompa îl împrumută oleacă pe Ubu şi îl aduce pe aici, pe la noi. Printre gunoaie, pardon, deşeuri. Printre domnişoare din ce în ce mai uşoare, degrabă vândute către domni străini cărora localnicii ar fi gata, la o adică, să le vândă orice şi pe oricine. Printre politicieni plictisiţi de atâta putere & bogăţie că ar vrea sa experimenteze cum devine treaba cu muncitul zilnic, cu intratul la stăpân, pardon, la patron. Printre cetăţeni care, ocupaţi cu sărăcia, n-au avut, mă-nţelegi, timp să se plictisească de bogăţie, ca urmare sunt familiarizaţi atât cu deşeurile, cât şi patronii.

Ubu (Adrian Cucu) se trezeşte din morţi şi îi comunică soţiei (Anca Hanu) că îşi doreşte o altă viaţă, că dictatura nu-i mai place, că vrea să trăiască & muncească la celălalt capăt al scării sociale. Prin urmare, cei doi îşi încep călătoria prin meandrele sărăciei & promiscuităţii (vezi reperele de mai sus). Călătoria, motivul central al spectacolelor Adei Milea (de astă dată in regia lui Tompa) încă de pe vremea Apolodorului.

Trupa e, în mare, cea de la Švejk şi cea de la Chiritza. Protagonişti: numiţii Hanu şi Cucu, obişnuiţii Sânziana Tarţa, Radu Dogaru (printre altele, cei doi formează cuplul de juni îndrăgostiţi ai serii, producând un moment tare fain de cântec şoptit), Mihnea Blidariu (nici în trei concerte Luna Amară n-ar încăpea atâta trompetă de la Mihnea ca în Ubu!), Cătălin Herlo (ah, acea percuţie pe bază de lingură de lemn!), Cristian Rigman, Miron Maxim, Cornel Răileanu.

Şi, pentru că în cele 55 de minute de muzică non-stop (la care, în seara premierei, s-a adăugat un dublu bis obligat de nesfărşitele aplauze, curat concert, nu alta!) nu e suficient că fiecare actor prestează atât vocal, cât şi la măcar un instrument, Andrea Gavriliu s-o ocupat de mişcarea scenică. Şi a tot fost rost de dansuri, dintre cele mai variate. Pe de o parte, ritmurile muzical-originale pe bază de chitară rece, chitară electrică, percuţii fel de fel, sintetizator, trompetă. Pe de altă parte, citatele-muzicale disco-rock, demenţial mixate în cele două scene când toată lumea râde, cântă, fumează şi dansează în cluburile patriei.

Mă rog, cluburi, puşcării, în versiunea ubu-escă a lui Tompa & Milea, ce e altceva puşcăria decât un club unde toţi am vrea să intrăm pentru că e gratis, pentru că e sigur, pentru că e fără griji? Nu doar ca politicianul nu pare deranjat că a ajuns acolo (da, chiar şi atunci când se voia amploaiat sărac, a făcut el ce-a făcut şi, blestemul coincidenţelor, tot acolo a ajuns), dar, iacă-tă, întreg ţărişorul şi-ar dori să-l urmeze.

La premieră, măcar 30 dintre spectatori aveau sub 7 ani. Ca şi în cazul Scripcarului pe acoperiş, vorbim de un spectacol pentru toate vârstele. Mai mult de jumătate dintre cântece (sau songuri, cum preferaţi) s-au sfârşit în ropote de aplauze. Greu de crezut că substratul de critică socială al spectacolului şi-a făcut loc prin atmosfera efervescentă din sală. Greu, dar nu imposibil. Poate că vreunul dintre puştii din sală va fi întrebat după: "Mami, da' de ce voiau oamenii ăia să intre şi ei la puşcărie?". Şi de aici pot începe discuţiile.