Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  A Hidden Life

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Firescul de dincolo - A Hidden Life


martie 2020
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Drumul spre moarte al lui Franz Jägerstätter, un simplu ţăran austriac care a refuzat să lupte în Wehrmacht pentru Germania nazistă şi să depună un jurământ de fidelitate faţă de Adolf Hitler, este firesc ca fiecare răsărit de soare de după munţii înalţi ce înconjoară satul său, ca ritmul naturii pe care-l cunoaşte şi îl foloseşte atât de bine pentru a-şi hrăni familia; e ca joaca şi bucuria fetiţelor sale; ca iubirea ce-l leagă de soţia sa, Fanny. Terrence Malick, mereu atent la şoaptele şi zâmbetele Fiinţei, dezvăluite-învăluite în natură, în istorii personale, în tot universul, ştie să lege într-o naraţiune vizuală şi discursivă toate aceste lucruri: natura, viaţa, iubirea, principiile şi, ceea ce le ţine pe toate împreună, credinţa.

E parte din drama fundamentală a acestei poveşti şi, de fapt, a întregii istorii a umanităţii, faptul că cei care recunosc firul roşu, unicitatea şi verticalitatea acestui firesc sunt atât de puţini. Jägerstätter era doar un ţăran între alţii, într-un sătuc austriac, muncitor, cu soţie şi copii; cu mâini bătătorite de muncă, dornic de o bere rece după o zi de muncă, imperfect, cu toanele şi greşelile sale (avea o fiică dintr-o legătură ilegitimă, înainte de a o cunoaşte pe Fanny). Sfâşietor în istoria lumii este că el, consătenii, restul austriecilor, germanilor şi europenilor ar fi putut duce aceeaşi viaţă până la sfârşit, ca oameni normali, nici sfinţi, nici oameni cu adevărat răi, căutând binele cu mijloacele lor intelectuale şi psihologice eminamente limitate, muncind pământul, mergând la lucru, iubind imperfect, crescându-şi copiii cu decizii bune şi mai puţin bune, îndreptându-se către sfârşitul vieţii cu mica şi fragila bunătate a omului obişnuit.

Dar "timpul nu a mai avut răbdare", după cum observa Marin Preda într-o poveste cu preocupări similare, din altă zonă a lumii. Blestemul a căzut, binele a devenit cvasi-imposibil în absenţa unei opţiuni pentru martiriu sau marginalizare şi ratare socială. Germanii, apoi austriecii, apoi restul europenilor, apoi, din nou, est-europenii pentru jumătate de secol, s-au trezit angrenaţi într-o precipitare a istoriei către prăpastie; şi, în ciuda chiar a unor opţiuni electorale proaste a, totuşi, doar 30% din germani, apoi a unei acceptări inerţiale a Anschluss-ului din 1938, ei s-au trezit prinşi în această poveste fără o culpă directă, conştientă. Ar fi facil să descriem cu dezgust degradarea treptată a atmosferei din satul lui Jägerstätter, umilinţele şi jignirile la care este supus el, apoi, după arestarea lui, soţia sa - desigur, pretinzând implicit că noi nu am fi capabili de aşa ceva. În mare parte, aceste acte veneau din teama că întreaga comunitate ar putea ieşi în evidenţă în ochii autorităţilor din cauza frondei lui Franz; şi, desigur, din prostie, dezinformare, orbire. Peste ei şi peste întreaga Europa se aşternuse o pâclă imundă a răului, acelaşi mysterium iniquitatis care bântuie toată istoria de la începuturi până la sfârşitul tuturor lucrurilor, şi care răpeşte parţial libertatea oamenilor, le întunecă minţile şi le orientează alegerile.

În fond, cine ar putea spune că el ar fi un nou Jägerstätter, un nou Brâncoveanu, Steinhardt, Hossu, Bukovski? Sau poate un alt revoluţionar de la Timişoara sau din 21 decembrie în Bucureşti? Urmăriţi cu atenţie acest drum al crucii propus în limbaj cinematic de Malick şi răspundeţi la final: sunt pregătit pentru aşa ceva? Franz Jägerstätter trăieşte într-o lume idilică cu soţia şi fetiţele sale. Iubeşte şi e iubit, se bucură de fiecare clipă, adiere, rază, miros de fân şi iarbă cosită, de fiecare bere şi plimbare cu motocicleta. Vine războiul şi ştie, fără prea multă filosofie, că acesta nu e drept, că armata germană slujeşte Răul. Are o claritate intuitivă a judecăţii pe care nu o poate exprima în prea multe cuvinte. Pur şi simplu ştie. Şi, odată chemat în armată, nu spune "Heil Hitler". Nu vrea, uite aşa. Nici în ruptul capului. Nu vreau, dom'ne. De ce? 'Că nu vreau, care-i problema? E imediat arestat, aşa cum se aştepta. Întâi e luat cu frumosul: Domnule, de ce faci asta? Crezi că rezolvi ceva? Crezi că află cineva de tine? E doar o semnătură. Bă, băiatule, bagă-ţi minţile-n cap. Franz, nimic.

Şi gluma se îngroaşă. E plimbat prin închisori tot mai lugubre. E închis cu nebuni în celulă. Bătut, terorizat, înjurat. Mintea începe să se clatine, îndoielile se nasc rapid, rugăciunile senine alternează cu cele disperate. Malick inovează în fiecare scenă: uneori pare că se filmează cu o cameră de amatori, fără nicio editare sau lumină artificială; într-o scenă în care Franz e bătut, se filmează din perspectiva lui; bocancul gardianului ne loveşte şi pe noi. Se filmează din tavanul celulei sau din dreptul podelei; predomină cenuşiul ce alunecă treptat în registrul coşmarului, ne lovim numai de culoare de puşcării, uşi de celule, culori terne. E o coborâre lentă în moarte, dar în fiecare clipă a acestei coborâri, Franz are posibilitatea să scape. Avocatul îl imploră şi îi oferă altă hârtie pe care trebuie doar s-o semneze. Insistă până şi preotul din localitatea sa: Gândeşte-te la ce faci, la familia ta. Dacă semnezi, nu înseamnă că şi crezi. În afară faci un gest, dar în inima ta tu rămâi cu Dumnezeu. Dumnezeu vede inima omului.

Gri, beton, uniforme, nebuni, maniaci, descreieraţi, laşi. Singurătate, îndoială, tăcerea lui Dumnezeu. Nici clericii nu sunt cu el. Episcopul local, primindu-l cu ceva timp în urmă în audienţă în reşedinţa sa luxoasă, de prinţ al Bisericii, îi spune: "Ai o datorie faţă de patria ta. Biserica îţi spune asta." Dar Jägerstätter îi spune mai târziu soţiei sale: Cred că îi era frică. Toţi oamenii din această poveste sordidă sunt biete victime ale terorii, iar regizorul punctează pentru fiecare un gest, o privire, un suspin în care putem citi nefericirea, orbirea şi scânteile de umanitate care încă mocnesc în ei.

Aici este probabil partea cea mai dureroasă din acest drum al crucii: confruntarea martirului cu fuga celorlalţi oameni, cu faptul că această fugă e cumplit de firească, de umană; atât de aproape de ceea ce suntem cu toţii. Scriu acest text într-o după-amiază de duminică. În camera cealaltă sunt soţia şi micuţul nostru de doar două luni. Suntem sănătoşi şi fericiţi, avem părinţi apropiaţi sufleteşte şi care ne iubesc, avem o casă şi avem ce mânca. Mai devreme am ieşit la plimbare şi am privit soarele timid cum bătea pe faţa micuţului. Dacă acum, în această clipă, aş auzi pe scară acei bocanci, infamul sunet al bocancilor ce a inaugurat teroarea pentru milioane de oameni în secolul trecut, apoi bătăi puternice în uşă, apoi strigătul: "Ia-ţi boarfele şi mişcă!", şi aş avea timp doar să arunc o privire către soţia cu copilul în braţe, către sufrageria în care ticăie ceasul şi sunt multe cărţi, miroase a flori şi a casă locuită de iubire, apoi către străzile pe care am crescut, şi mai târziu mi s-ar pune în vedere că m-aş putea întoarce la toate aceste lucruri dacă aş face un mic gest formal de adeziune la vreo nouă ideologie, ce aş face? Şi dacă aş păţi ca Jägerstätter, să fiu bătut şi terorizat, condamnat la moarte, îndemnat de cunoscuţi şi chiar de oameni ai Bisericii să cedez pentru binele familiei, apoi să fiu dus la locul de execuţie, să stau pe o bancă alături de ceilalţi, să-i privesc cum merg unul câte unul într-o clădire întunecată pentru a fi ghilotinaţi, ce aş face?

În film apare la un moment chiar şi acest argument: Dumnezeu nu ne-a creat pentru suferinţă, ci ca să fim fericiţi, să trăim. Cum se poate rezista acestui argument, atracţiei şi bunătăţii vieţii, privirilor celor pe care-i lăsăm în urmă, amintirilor, munţilor, copacilor, animalelor? Ce face pe un om să treacă prin aşa ceva, să înfrunte nu pur şi simplu nişte "ispite", ci întreaga configuraţie a vieţii bune în sine, întreaga galerie a umanităţii şi a tuturor motivaţiilor individuale, care şi ele, în mare parte, sunt atrase tot de Bine, dar care se bucură de grade diferite de libertate interioară, căutându-l în opţiuni nu la fel de bune sau de-a dreptul rele? Alături de Tree of Life, acesta e probabil cel mai bun film al lui Malick, fiindcă ne pune în faţă atâtea faţete ale umanităţii şi ale misterului care alcătuieşte fundalul vieţii noastre. Jägerstätter tremură de frică când primeşte verdictul, tremură şi când aşteaptă alături de ceilalţi ghilotina, dar când e luat şi dus, e stăpân pe sine. Un judecător militar îl ia de o parte în biroul său ca să-l mai întrebe de ce face asta. Rămas singur, judecătorul are un moment de introspecţie, de contemplare a rămăşiţei de om ce constituie acum personalitatea sa. Dar se pune cu timiditate şi uimire pe scaunul pe care a stat Jägerstätter cu câteva clipe înainte, parcă întrebându-se: cum e să fii cu adevărat drept, cu adevărat om? Când se aude de moartea lui Franz, în satul său se trag clopotele. Abia atunci, oamenii care îl umiliseră intuiesc sensul jertfei sale, îşi scot pălăriile şi tac, cu capetele plecate.

Secretul rezistenţei se află în credinţă şi iubire care, în sens ultim, coincid. Rugăciunea şi intimitatea cu Dumnezeul cel viu menţin flacăra umanităţii şi permit unui om oarecare să vadă clar ce este drept şi să facă ce este drept. Iar iubirea dintre Jägerstätter şi Fanny, soţia lui, desăvârşeşte această deschidere spre transcendenţă, fiindcă şi iubirea umană este tot asta - transcenderea sinelui. În ultima lor întâlnire, cuvintele sunt puţine şi decisive. "Fă ceea ce este drept".

De aceea e potrivit ca ultimele cuvinte să-i aparţină soţiei, fiindcă ea întruchipează iubirea umană care, aproape atingând desăvârşirea, ajunge să înţeleagă. Şi să reveleze, făcând-o prezentă, iubirea divină. Ultimul act din viaţa lui Franz e făcut posibil de capacitatea iubirii dintre bărbat şi femeie de a fi, simplu, darul dumnezeiesc, haina umană, creată, în care vine la noi Cel Necreat. Ea devine astfel vedere dincolo de simţuri, de întuneric; devine legătură indestructibilă ce supravieţuieşte morţii. Fanny poate spune astfel la sfârşit, cu limbajul său "pastoral", dar atât de biblic: "Va veni o vreme în care vom înţelege totul, fără mistere. O vreme în care ne vom aduna cu toţii împreună, vom planta livezi şi vom însămânţa ogoare, vom munci şi vom reface pământul din temelii."

"Iar noi ne vom întâlni dincolo, în munţi, iubitul meu Franz."




 Toate articolele despre A Hidden Life


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Alin Vara


Alte articole

 Ce vrea Iisus de la noi? - A Hidden Life la Les films de Cannes a Bucharest, 2019, Cristian Caloian


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer