octombrie 2019
Les Films de Cannes à Bucarest, 2019
Întrebarea din titlu i-a fost adresată de Terrence Malick lui Martin Scorsese, după apariţia peliculei Silence. Gravitând în jurul aceleiaşi teme a mărturisirii radicale a credinţei creştine, filmul lui Malick chestionează, cu mijloace artistice diferite, rezistenţa spiritului în faţa apostaziei. Însă, spre deosebire de abordarea lui Scorsese, catolic cu puternice rădăcini italiene, abordarea lui Malick este mult mai individualistă, introspectă chiar.

Franz Jägerstätter (August Diehl) a fost un fermier austriac care a refuzat, în numele credinţei sale în Hristos, să jure credinţă lui Adolf Hitler. Pentru asta a fost executat în 1943 şi beatificat în 2007 de Biserica Catolică. Pentru Malick, preocupat mai degrabă de soarta eroului său decât de influenţa socială, rolul Bisericii Catolice în susţinerea hitlerismului este eludat amiabil (spre deosebire de critica acerbă pe care Costa Gavras o face în Amen). Astfel, Franz consideră că ierarhii catolici sunt înspăimântaţi de Hitler, că îşi îndeamnă enoriaşii să îl susţină şi să lupte pentru el nu din convingere, ci doar pentru a proteja biserica.

Astfel, subiectul lui Malick nu este biserica, ci credinţa individuală. Orfan de război - tatăl său a murit luptând pentru înfrântul Imperiu Austro-Ungar - Franz nu se detaşează de la început ca un pacifist convins. Pentru început, el îşi satisface stagiul militar ca orice ţăran austriac conştiincios. Lăsat la vatră, reintră în rutina familiei sale, a dusului la biserică şi la crâşma din sat. Însă, încet, aşa cum doar oamenii spirituali reuşesc să vadă, răul începe să urce către cătunul lor căţărat aproape de nori, acolo unde credeau că nu-i poate ajunge.

Pe parcursul celor trei ore - un test de anduranţă pentru audienţă, în replică la rezistenţa mentală a eroului - hotărârea lui Franz de a nu fi părtaş la ororile hitlerismului devine din ce în ce mai clară. Spre deosebire de Hacksaw Ridge, un caz similar de pacifism individual, în afară de soţia sa (Valerie Pachner, având o interpretare pasională, aproape exuberantă), Franz nu va avea pe nimeni care să îl încurajeze în radicalismul său evanghelic. Sătenii îl vor numi trădător. Mama sa îl va critica, considerând că e mai bine să intri în rând cu lumea decât să îţi urmezi conştiinţa. Chiar şi biserica sa îi va spune să lupte.

Relevantă pentru declicul moral este convorbirea cu un pictor / restaurator de biserici. Episodul aminteşte de întâlnirea lui Teofan Grecul cu tânărul Andrei Rubliov, în filmul omonim. Acolo, cei doi iconari vorbeau despre frumuseţea ascunsă a lumii, despre spiritul care învinge - trebuie să învingă! - urâţenia lumii acesteia. Pictorul lui Malick vorbeşte însă despre discernământ, despre puterea de a vedea divinul ascuns în spatele nedreptăţilor din lumea prezentă. Iconarul deplânge siguranţa vană a credincioşilor de astăzi, aşezaţi în străni şi privind scenele sacre ale patimilor, atât de siguri în amăgirea lor că nu ar striga, alături de ceilalţi: "Răstigneşte-L, răstigneşte-L".

Ca martir creştin, Franz devine imitator al lui Hristos, nu doar în suferinţa pe care trebuie să o îndure, cât mai ales în căutarea Tatălui. Amintind de modestia pe care Carl Dreyer o atribuie eroinei sale în La Passion de Jeanne d'Arc, Franz nu îşi asumă merite în atitudinea sa, nu are convingerea că Dumnezeu îi vorbeşte sau că l-a ales, ci pur şi simplu face ceea ce crede că este bine. El speră, suferă luptă împotriva sentimentului de abandon, a senzaţiei că Dumnezeu l-a lăsat de izbelişte, rezonând direct cu strigătul de pe cruce: "Eli, Eli, Lama Sabahtani".

Audienţa este imersată în suferinţa sa când camera intră în perspectiva lui Franz în timp ce încasează loviturile sălbatice ale gardienilor - dar fără ca obiectivul să mai înregistreze şi urmările abominabile ale violenţei. Este exact opusul alegerii lui Mel Gibson, care insistă asupra rănilor lui Christ cu o insistenţă şi curiozitate morbide.

Personalitatea introspectă a lui Franz este excelent exprimată prin stilul meditativ al lui Malick. Vocile şoptite ale personajelor par desprinse dintr-o poveste îndepărtată, aproape mitică, în care răul nu te poate atinge. Apoi, permanent, în off auzim vocea sa, punându-şi întrebări metafizice şi elaborând argumentele morale pentru alegerea sa radicală. Utilizarea obiectivelor cu distanţă focală scurtă (superangulare) întreţine, pe de o parte, această concentrare a eroului asupra esenţialului, iar pe de altă parte, urâţeşte oamenii, indicând stricăciunea lor morală. Panoramele montane serene şi superbe (filmate, de această dată, cu obiective normale) cu vârfuri semeţe (un fel de turle naturale care cheamă la îndrăzneală spirituală), pajiştile alpine cu iarbă grasă, interioarele lemnoase, solide şi protectoare, toate creează o bulă de siguranţă. Travlingurile lente, de obicei către înainte, sunt şi ele expresia vizuală a unui progres ascetic, ferm şi neabătut.

Filmul se experimentează ca o meditaţie. 173 de minute pot fi lungi pentru un spectator grăbit, dornic să ia crema mesajului artistic şi să îşi urmeze drumul în ritm alert. Însă, pentru cine este dispus să se deschidă şi spiritual la creaţia lui Malick, cele trei ore pot reprezenta echivalentul cinematografic al unei liturghii, în care timpul nu mai are valoare, dar binele şi răul se limpezesc, iar sufletul împrumută puţin din prospeţimea şi frumuseţea pajiştilor austriece.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus