Ochii Medeei, dar mai ales genunchii - Medea's boys

Eram adolescent când o auzeam pe mama povestind amuzată cum de câte ori se întâlneau, ea şi tata cu o familie prietenă, bărbaţii ajungeau inevitabil să evoce întâmplările lor de pe front. Au trecut anii şi am realizat că şi eu ajunsesem în postura de a reveni, cel mai adesea cu umor, la experienţa specială a stagiului militar. Nu ştiu cu ce ton o făcea tata, nu am decât puţine fotografii de pe front, din '45, ocupat mai mult cu mici spectacole pentru camarazi.

Argonauţii lui Măjeri, şi ai lui Ionuţ Sociu, desigur, nu ţin să rememoreze ceva din încercările prin care au trecut deşi un spectator fascinat de proximitatea unor asemenea eroi ar sorbi relatări la prima mână. Suntem invitaţi în barul lui Euphemus, martori la un party privat la aniversarea a cinci ani de la o experienţă mitologică, şi cei (doar) cinci din echipajul de altădată, care vin, oferă o mostră adorabilă de dialoguri la o asemenea revedere.


Îmi pare a fi cel mai bun debut de spectacol văzut de o vreme încoace, reuşit şi prin prolog dar şi prin racordul cu ceea ce urmează. Dialogurile imaginate de Ionuţ Sociu sunt vii, credibile, atractive, dinamice, sunt reale. La asta contribuie şi construcţia regizoral-actoricească. Fie şi cu amendamentul că eu, mai puţin abil la recepţie, nu am reuşit să ţin pasul cu dinamica şi volumul tuturor replicilor. Dar avem o emblematică scenă din timpul nostru.

De altfel spectacolul întreg încapsulează atribute contemporane şi le aranjează într-o propunere de meditaţie pentru un spectator atent. Şi o face seducându-te... Antrenat în schimburile de replici ale protagoniştilor, am sesizat mai întâi tinereţea lor, aproape de adolescenţă. Deci aceşti copii au adus Lâna de Aur? Poate de aia nici nu evocă încleştările, cu o singură excepţie. Poate le-au luat în joacă. Şi venind spre timpurile noastre, realizezi că şi războaiele mondiale tot pe astfel de tineri s-au sprijinit. Modernitatea noastră unora ca ei le e datorată, într-un prim pas.

Apoi, numindu-se unul pe altul, mica avalanşă de nume cu sonorităţi mitologice, fie şi relocate către argonauţi dar ludic folosite, a deschis calea recuperării unui gând. Am uitat de fundamentul acesta al culturii europene, am uitat de moştenirea antichităţii. Revizitarea acesteia îmi pare necesară şi Medea's boys este o bornă pe un drum, sper, care va continua. O continuare care să însemne mai mult decât judecarea din perspectivă social-politică.


Adrian Măjeri cochetează cu valul acesta şi spectacolul său atinge două, trei teme din portofoliul activismului curent care schimbă polii. Myros, la final: "Am ieşit [...] în noaptea asta să mă uit la stele - şi am văzut o pată neagră pe plajă. Şi nu ştiam ce era, aşa că m-am apropiat uşor uşor [...] Şi era o femeie cu doi copii lângă ea, erau înfofoliţi în nişte pături. Dormeau. Şi mai încolo pe plajă se vedeau numai pete din astea negre până în depărtare." Este o imagine tulburătoare, care mi-a amintit şi de acel desen controversat din paginile Charlie Hebdo, cu atât mai mult în conjuncţie cu Medeea.

Argonautul Esculap are o replică revoltătoare: "O barbară rămâne barbară, n-ai cum s-o schimbi" şi continuă cu opoziţia la acceptarea valurilor de imigranţi din drama timpului nostru. El reprezintă personajul mai degrabă negativ, de la situaţia sa materială până la o anume agresivitate de limbaj. E creionat cu umbrele unor trăsături de caracter blamabile.
Pentru ca în ultima scenă în care apare Medeea să concluzioneze corul:
"Din tot ce-i înzestrat cu duh şi cu gândire pe-acest pământ, femeile sunt neamul cel mai oropsit. Cu zestre bună doar ne cumpărăm un soţ şi peste trupul nostru-l înălţăm stăpân: adaos nesfârşit de chinuri şi dureri!"


Dar Medeea înseamnă mult mai mult şi mai profund. Inserturile din piesa lui Euripide sunt bine armonizate, ilustrând, gradual, cumva, relaţia cu bărbaţii care îi influenţează deciziile: Egeu, Creon, Iason. Şi de-ar fi numai ele, dar solicitând ca spectatorul să ştie câteva dintre gesturile care au intervenit între acestea, tot ar alcătui o suită de frământări duse spre paroxism şi care se pot rostogoli în viaţa oricui. Dragoste, fidelitate, respect, suspiciune, visuri de mărire, frică, laşitate, demnitate, orgoliu, groază, nebunie şi câte se mai desprind din aceste scene în care fiecare personaj are şi bune şi rele.

Mai pregnant, din punctul meu de vedere, se arată delicata potecă a demnităţii. De patru ori apare cuvântul 'genunchii'. Medeea îi cere lui Egeu să jure: "pe genunchii tăi!", corul o imploră cu acelaşi simbol asumat. Sclipind şi reflexia sensibilităţii faţă de un om prin atingerea genunchilor în rugămintea către acelaşi Egeu şi în nostalgia din relaţia cu Iason.

Finalmente, Medeea apare într-un decupaj care serveşte spectacolul, cu suficientă complexitate iar interpretarea lui Eduard Trifa (au existat reprezentaţii în care în locul său a intrat Cezar Grumăzescu) este fascinantă, aducând-o pe Medeea pe scenă. O simţi. O vezi. Mai mult decât mărturiseşte Myros a fi văzut-o, nălucă prin Atena. Ochii ei, pătrunzători, capabili să citească în oameni, sunt obsedanţi pentru tinerii argonauţi. Cu toată aparenţa macho, ei sunt sensibili la elemente mai presus de material.

Este tulburătoare confesiunea lui Orfeu, care nu se poate desprinde de Euridice. Ei, băieţii Medeei, la propriu şi la figurat, apar a fi victimele reale. Prinşi, metaforic, între Scila şi Caribda, între abuzuri paternale şi crima maternală, fie real, fie simbolic, prin anularea potenţei în cazul lui Orfeu. Toate grozăviile astea sunt trecute prin filtrul unui umor plin de vitalitate.


Şi Adrian Măjeri leagă scenele cu fineţe, la momentul unei acumulări ce riscă să strice echilibrul. Aşa se întâmplă şi la foarte frumoasa secvenţă de nuditate deplină, cu tinerii argonauţi într-o horă precum pe vasele antice. Evoluţia la bară a lui Myros, lecturile din jurnal ale lui Trifos, poveştile celor doi fraţi, toate se înlănţuie subtil într-un montaj în care dincolo de umorul tonic, molipsitor, se decantează treptat poezia.

De data aceasta Măjeri a ascuns puţin culorile. După anii suprafeţelor monocrome a urmat colaborarea cu Lucian Broscăţean şi au ieşit trei spectacole cu un rafinament al costumelor ce reprezintă un reper de profil în teatrul românesc. Medea's boys îmi pare că este oarecum bicrom: un ambient gri, un gri închis amintind de metalul îndelung exploatat al unei ambarcaţiuni, şi culoarea pielii tinerilor argonauţi, cu mici nuanţe distinctive ori cu detalii de costumaţie, până la pânza, fină, cernită. Placa de surf e albastră, ca şi un prosop, albastrul ca tribut Greciei, un tricou e galben, avem portocale, toate astea au acum un rol secundar, potenţând culorile dominante.

Irina Chirilă, coechipieră de creaţie şi de data aceasta, a îmbrăcat perfect spaţiul de la Apollo 111, imaginând un decor nu doar funcţional şi captivant dar şi relativ uşor de transportat în deplasări care s-au dovedit benefice, prin premii şi festivaluri, nu doar pentru echipa spectacolului dar şi pentru teatrul românesc despre ale cărui ieşiri de succes dincolo de graniţe nu prea avem ştiri. Barul cu proră şi hublouri, Argo, cum altfel?!, tabla neagră pentru harta marinarilor, tabla cea neagră pe care, văzând că se scrie, didactic, cuvântul incriminant la adresa Medeei, mi-am amintit versurile lui Bacovia. Şi la cum se schimbă sensul unui cuvânt de-a lungul epocilor, cât de greu este să înţelegem profund trecutul îndepărtat când citim greu ceea ce a fost mai ieri.

Lui Bordás Attila i se datorează aspectul coregrafic al spectacolului. Pentru că dincolo de momentele de dans, pe care le-am amintit deja, mişcările actorilor, poziţiile lor, atitudinea, toate acestea au armonie. Şi în dinamică dar şi prin multitudinea de cadre ce au valenţă estetică independentă. Este una dintre rarele ocazii în care un spectacol în întregul său nu trădează frumuseţea din fotografii.

Armonia pe care am invocat-o, aproape obligatorie când e vorba de antic, o asociez şi cu jocul. Andrei Măjeri cultivă actorii şi aici a ieşit un grup reuşit în care fiecare este nu doar vizibil dar şi valorizat. Eduard Trifa este cel mai mult solicitat, jocul său ca Medeea se vădeşte a fi de mare forţă, alternând perfect cu sensibilitatea lui Trifos. Simpatică alegerea numelor pentru personaje pornind de la numele actorilor. Myros a fost, desigur, Alex Mirea, un fel de Prâslea care se iţeşte când într-o parte, când în alta, pentru ca evoluţia lui la bară să fie impresionantă nu doar prin artă cât prin brusca revelare a unei maturităţi nebănuite. Face un cuplu bun cu Vlad Ionuţ Popescu - nu am ghicit de ce 'Gyros', cuvânt la modă din perspectivă culinară, sensul vechi cu greu mai poate fi recunoscut. Îşi asumă postura de fals superficial, cu glume acide, inevitabil incorecte politic, pe care le debitează cu inocenţă şi cu un optimism benefic mai ales într-o echipă. Se confesează atât cât trebuie, într-o scenă sensibilă a celor doi fraţi. Alexandru Ion a fost distribuit în rolul celui criticabil, Esculap, cu nume de argonaut în toată regula. El pare a fi maturul între adolescenţi, prin apariţie şi prin filosofia de viaţă ("De artă şi marinărit am timp la bătrâneţe, dar până atunci să fac bani").

Clinica sa poartă un nume exotic, Valparaiso, ca un spaţiu edenic pentru terapii mai mult sau mai puţin eficiente. El nu se lasă prins în atmosfera psihanalizei, se desprinde brusc, cu o ironie. Este cel ce transmite veşti despre Iason, fostul erou ce şi-a pierdut şi copiii şi fericirea şi aura, dar care intervine într-o inserţie de la Euripide. Din replicile lui Iason se poate dezvolta o discuţie despre relaţia dintre soţi când unul pleacă din cuplu.

Alt nume celebru de argonaut este Orfeu, interpretat de Alex Chindriş. Ironizat pentru slăbiciunea mărturisită, te contrariază prin doza de contrast cu aparenţă de virilitate. Cu atât mai emoţionantă este persistenţa în poezie. Interpretările mitologice îl diversifică sexual dar amprenta nerăbdării lui faţă de Euridice nu apare invocată aici. E doar continua căutare a unui răspuns. Îşi joacă bine sensibilitatea, fiind uşor de convins cu explicaţia despre pângărirea frumuseţii, lansând teza indusă a prezentului scrutător: "Nu vi se pare că noi, bărbaţii nu ne asumăm nimic?"

Florin Aioane deschide şi închide spectacolul, are voce penetrantă şi Euphemus al său este consistent, se simte acolo forţa unui personaj de anvergură. Stăpân pe sine, controlează şi momentele de surpriză din curgerea spectacolului, punctează treceri dintr-o stare în alta pentru grup. Are forţa de a se descrie timorat de comenzile tatălui (Poseidon) sau nonşalant drept un cadavru cu erecţie în episodul Lemnos.


Am rămas în sală până ce ultimul spectator a plecat, am zăbovit în barul acum pustiu. Pe tablă scria mare: HAOS... Răvăşite obiecte pe Argo, pahare goale sau cât a mai rămas nebăut. Portocale şi urmele micului tort al regăsirii după cinci ani... "Ce zile am avut! A fost pe haos..." sunt cuvintele lui Gyros de azi. Haos? Înţelesul de acum al cuvântului e la îndemână. Înţelesul primordial e în cărţi şi mai puţin în noi. Şi din nou la Medeea. Barbară? Singură şi departe de casă? Abia de sub procustienele cerinţe poţi intui drama. Aşa cum poţi auzi marea în scoica dusă la ureche, poate că un chip al tragediei acelei femei fascinante se desluşeşte din cântecul celor şase argonauţi. Aspri mera (hm, 'aspri' înseamnă 'alb'), cântec vechi. Cei şase actori tineri, vitalitatea vârstei şi sensibilitatea artei, sonoritatea magică a versurilor în limba greacă. Rostirea lor frumoasă se duce spre un enunţ global, nedrept ca toate generalizările: "O lume cu bărbaţi fricoşi şi plini de ură. Ăsta e Corintul". Pe când cântecul, oh!, cântecul e al unei Madone triste şi mai puternice:


Medea's boys
Dramaturgia: Ionuţ Sociu + fragmente din Medeea de Euripide
Regia: Andrei Majeri
Asistenţă regie: Teodora Petre, Victor Tunsu
Scenografia: Irina Chirilă
Coregrafia: Attila Bordas
Light design: Marius Niţu
Suport pentru muzică: Oana Puşcatu
Distribuţia: Eduard Trifa - Trifos / Alexandru Ion - Esculap / Alex Mirea - Myros / Vlad Ionuţ Popescu - Gyros / Alex Chindriş - Orfeu / Florin Aioane - Euphemus.
Foto: Albert Dobrin.