Caragiale Csaba - Nu chiar 1918

"Atunci când se vorbeşte mult despre patriotism înseamnă că undeva, ceva s-a furat" (Saltikov-Şcedrin, invocat de Ion Barbu într-un manifest artistic)

Mărturisesc că, dincolo de interesul de a vedea un nou spectacol construit pe un text de Székely Csaba, am avut o mica strângere de inimă, întreţinută de primele minute ale spectacolului Nu chiar 1918, în regia lui Cristian Ban. Centenarul a adus, inevitabil, multe discuţii despre cum a gestionat statul român realitatea specifică Ardealului, despre cum prezentul are încă multe de îndreptat şi de adus la un standard european. Şi dacă obosisem deja de polemicile cu cei amprentaţi de prejudecăţi naţionaliste, am avut surpriza să descopăr alte atitudini păguboase şi de partea ardelenilor de ambe etnii. Am ieşit cu o anume vulnerabilitate din acest foc încrucişat şi umorul nu mai e chiar un panaceu când senzori prea sensibili activează retractilităţi. "La olteni era încă 18 noiembrie, iar noi, ardelenii, eram în faţă şi pe vremea aia, aici era deja 1 decembrie." Apoi îmi pare greu de ironizat o serbare într-un sat, chiar una vehiculând şabloane dintr-un palier simplist. Mai ales când am văzut instituţii cu greutate culturală producând spectacole pe care le aşez sub semnul butaforiei, când nu se mai aplică nicio scuză.

Acestea mi-au fost clipele de îndoială, până ce a început povestea în sine. Brusc am regăsit verva de dramaturg a lui Székely Csaba, în replici şi în intrigă, în ţesătura care antrenează publicul. Dar fără să uite o clipă de miezul demersului său. Şi tocmai ăsta e meritul acestui dramaturg pe care-l văd ca pe un Caragiale al timpului nostru. Prin măiestria scrierii şi prin asumarea unei responsabilităţi în ilustrarea unui segment de realitate. Şi Székely Csaba poate avea deviza "simţ enorm şi văz monstruos", riscând să-i intrige pe toţi, el fiind, cel puţin aşa cum l-am văzut în MaRó, la fel de acut, dacă nu cumva chiar o idee mai mult, cu ai săi. Este dramaturgul contemporan cel mai jucat în România şi asta pe drept cuvânt atâta vreme cât piesele sale sunt percutante şi, foarte important, rezistă în timp dincolo de prezentul repede trecător. Îmbrăcând ideea într-o poveste frumos captivantă, mesajul are şanse mai mari de a ajunge acolo unde trebuie, la cei pe care-i poate ajuta să se elibereze de zgura unor prejudecăţi. Un semn premonitoriu al acestei comparaţii a fost formularea aleasă de regizor pentru a lămuri spectatorul unde şi când se află: "Acţiunea se petrece în zilele noastre într-un sat din Transilvania". Oarecum amuzant este că, într-un fel, puţine sunt elementele de identificare regională atâta vreme cât personajele vorbesc, în marea lor majoritate, româna literară. Poate doar Ioana Costea îşi lasă accentul din frazare să sune natural, ceea ce îi sporeşte farmecul interpretării, mai ales în dinamica ei accentuată. Petrecând un timp mai lung în Ardeal, mi-a plăcut să fiu atent la diferenţele de limbaj între cei de dincolo şi de dincoace de munţi. Taman aceste diferenţe îmi par a avea atractivitate şi eu, unul, le-aş valorifica scenic. De data asta am identificat obiceiul de a cere o confirmare: "Bine?", cu accent îndulcit pe final. Singurul personaj fundamental ardelean este Feri (Szakács Ferenc pe numele oficial, un bun prilej de a-i mai ajuta pe români să desluşească înţelesurile multor cuvinte intrate în uzul nostru comun). M-a amuzat nu atât că a fost interpretat de un actor român (ar fi interesant de ştiut cum este perceput de un spectator maghiar), cât mai mult că tânărul Costi Apostol este moldovean. Un actor de mare talent, deja solicitat în multe locuri. El este, în fapt, personajul principal, prin replicile cu miez pe care le rosteşte, inteligent ambalate în umor. Un umor construit şi din inventivitatea situaţiilor şi din farmecul fără tăgadă al rostirii în altă limbă decât cea nativă.

"Că toată lumea joace în serbare. Şi român, şi ţigan. Da' pe mine, ungur, nu m-aţi invitat să joc în serbare. [...] Nici acuma nu-s invitat ca ungur, nici la Marea Adunare din o mie... 1918 nu-s invitat unguri. Noi niciodată nu-s invitat." Iar anul începe a-l rosti în româneşte pentru ca apoi, fiind în dificultate, să-l continue în maghiară. Székely Csaba este mereu atent la dualitatea lucrurilor şi spectatorul are satisfacţia de a vedea o judecată în echilibru. Legat de aspectul regional, poate că, într-un fel, se simte că actorii din Sfântu Gheorghe sunt originari de prin alte părţi. Poate că primarul, presupus ardelean, merita să fie ilustrat ca atare. Sebastian Marina îl joacă foarte bine şi câştigă simpatia publicului în ciuda faptului că este, teoretic, personajul negativ al spectacolului. La o analiză care evacuează umorul, putem vedea în asta o cheie a popularităţii figurilor dintr-o reţea infracţională (în exuberanţa piesei este invocată Sicilia). Într-o societate în care toţi (sau, cel puţin, aparent toţi) oamenii se acomodează situaţiei şi, conform instinctului de supravieţuire, caută să negocieze posibile avantaje. Dacă primarul a atras fonduri europene (fermecător schimbul de replici Sebastian Marina - Ioana Costea): "- Eu îmi respect promisiunile. Am făcut rost de banii ăia europeni? Am făcut. S-au cheltuit pe prostii? Nu s-au cheltuit. Am luat din ele un Mercedes de 300 de cai. / - Care stă la noi în garaj tot timpul, că nu ieşim din sat niciodată. Cu toate că mi-ai promis acum douăzeci de ani că mă duci în excursie, într-un hotel cu jacuzzi..."), mai apoi Feri caută să valorifice asta în interes personal. Introducerea jurnaliştilor în poveste, cu dezvăluirea banilor de la bugetul naţional, stârneşte furtuna pe care primarul o potoleşte cum ştie el mai bine, împărţind promisiuni către toţi, căci toţi cer ceva.

Textul original merge spre un final cu accente dramatice, pistolul, apărut oarecum surprinzător, dând a înţelege că destinul său cehovian va duce la o tragedie ca o pedeapsă a zeilor. Regizorul Cristian Ban a ales o altă încheiere, lăsând corupţia deoparte, jurnaliştii au şi ei partea lor de bani, un fel de "pupat toţi piaţa endependeţi", lăsând în schimb să se aşeze peste cei rămaşi înţelesul celor auzite şi văzute. O alegere bună, servind ideea profundă a piesei. După ce Feri rosteşte cât se poate de clar, pedagogic aş zice, discursul lui Iuliu Maniu, se prefigurează tăcerea. Mai întâi ca o încremenire în faţa a ceva nemaivăzut, ce răstoarnă totul, apoi, după plecarea celor profitori, impresionează amuţirea oamenilor simpli. Revolta creatorilor acestui spectacol, o esenţializare a nemulţumirilor contemporane, este grăitor ilustrată în două scene pereche. Cea puternic vocală în care taciturnul cameraman izbucneşte atunci când este direct atins de mizeria comportamentală din jur şi cea copleşitoare a tăcerii celor care sunt victime unui sistem corupt. Cei care se trezesc din hipnoza magicienilor ce folosesc patriotismul precum infractorii sistemul alba-neagra.

De altfel montajul literar-patriotic, ca să folosesc o sintagmă din comunism, deschide şi închide spectacolul, în forme diferite de percepţie. Din nou primarul iese bine. Nevăzut la început, doar el este regizorul, la propriu şi la figurat în satul cu pricina, abil ieşind la rampă forţat de împrejurări, rosteşte un text moderat, inventiv. Alegerea sa de a-l întruchipa pe regele Ferdinand revelează semnificaţia costumului cu care apare de la început, într-o cheie parodică. Celelalte sunt în nota modestiei spaţiului în care are loc acţiunea, nota comică fiind a celui pe care-l îmbracă Feri la scena discursului. Abundenţa detaliilor bruiază puţin atenţia necesară importanţei acestei scene. Altfel, scenografia semnată de Andreea Simona Negrilă este perfectă. Pune accentul pe cortină, elementul esenţial ca metaforă pentru filosofia piesei, coroborat şi cu intervenţia celor două povestitoare, descriind ce se petrece dincolo de segmentele de pânză folosite şi ca uşi în imaginatul cămin cultural. (Despre cortină voi mai vorbi la final). De asemenea micul podium de lemn, scena sătească, are farmec prin scârţâitul de sub paşii personajelor, o stângăcie duioasă. În faţa podiumului, inevitabil, pământ. Cu atât mai mult cu cât primarul invocase cu seninătate absenţa canalizării. Pământ pe care calcă, în ţinută lamé, în cheia ironică a debutului de spectacol, Claudia Ardelean şi Fatma Mohamed, cele care conduc firul poveştii şi încheie serbarea cu şirul mulţumirilor personalizate către fiecare din echipa de realizatori. Am folosit cuvântul 'serbare' şi pentru a reveni la sentimentul de bunăvoinţă vizavi de aceste producţii anonime ale micilor comunităţi.

Székely Csaba şi Cristian Ban au scos acum în evidenţă şi gradul de nocivitate a unor texte vehiculate pe la asemenea serbări, texte promovate cu insistenţă de unii, preluate cu ignoranţă de alţii, instrumentalizate nefericit în alte cazuri. Principalul cal de bătaie este Adrian Păunescu, dar m-a surprins puţin prezenţa lui Coşbuc. Ca şi folosirea câtorva versuri originale ale unui vechi cântec compus de Porumbescu. Pentru acestea din urmă cred că se pot găsi alte argumente dar, e drept, Székely Csaba operează la sânge.

Ceea ce m-a pus în încurcătură mult timp a fost alegerea a două personaje care să ilustreze alegoric Ţara Românească. Atâta vreme cât după Ardeal a urmat Moldova, de ce acest dualism? Nu venea nicio explicaţie. E drept că mai apoi Moldova, după unele versuri din Alecsandri, care chiar nu are nicio vină, se prezintă cu un refren al basarabenilor de la Zdob şi Zdub. Atunci se limpezeşte confuzia regizorală. Plus mica maliţiozitate din prezentarea celor două din componenţa Vechiului Regat: "Şi acuma, vrem, nu vrem, Ţara Românească!" Foarte bun jocul celor două interprete, Mirela Bucur şi Mona Codreanu. Camelia Paraschiv îşi asumă impactul de spectaculozitate în serbare (cum zice colegul de scenă, "Ce ne-am face noi fără Moldova?!"), iar Ioana Costea este Ardealul, firesc privilegiată prin natura spaţiului şi starea civilă a personajului. Vero a ei este foarte vivace, întreţine cheia comică şi poate fi încadrată în seria femeilor tari din teatrul lui Caragiale. Elena Popa o însoţeşte în cavalcada unei nopţi furtunos carnavaleşti, ai zice că e republicană de la Ploieşti, smulgându-i primarului, şi ea, o promisiune, dar cea mai grea. Lavinia Răzvan este jurnalista recognoscibilă prin tiparul insistenţei pe subiectul care o interesează, dar o dezavantajează replicile cu colegul ei, acel "Mulţumesc, Bogdan!" fiind uşor discordant. Astfel că e ingrată şi postura acestuia, Ion Fiscuteanu Jr explodând în vituperanta acuză la adresa societăţii în care trăieşte. "Eu nu vă acuz. Nu sunt supărat pe voi. Sunteţi şi voi cum este toată ţara. Ce să te faci într-un sistem care se bazează pe minciuni, care produce eşec după eşec... care sprijină perfidia şi ignoranţa?". El, tăcutul, căruia îi tremură mâna când scoate pistolul, varsă tot oful unei nemulţumiri acumulate în ani şi ani. Tresare când aude de bani şi lasă jos pistolul când jurnalista închide conflictul la un agreement general. Sergiu Aliuş conferă poezie personajului său, pe linia unor date biografice care nu mai apar în spectacol. E acolo o tristeţe de care nimeni nu mai are timp. De aici şi comicul din felul în care se ambiţionează să-l întruchipeze pe Iuliu Hossu. Cicio Pop îi revine lui Daniel Rizea, alias Petrică, perfect în intelectualul satului. De la costumul la două rânduri, impecabil, până la gesturile amplificate cu grandilocvenţă inocentă. Îşi asumă importanţa momentului, se lasă furat de istoria închipuită şi-i place retorica unui veac apus.

Sebastian Marina este în genul actorilor care umplu spaţiul, care transmit printr-un gest cât de mic ori un ton. Construcţia spectacolului îl plasează mereu acolo unde se cade să fie, controlează acţiunea şi are viteză de reacţie în faţa neprevăzutului. Este veridic un lider, dincolo de culpele pe care spectatorul e mai degrabă ispitit să i le absolve lui ca persoană şi să le mute prin generalizare pe spatele unui sistem.

Costi Apostol este, desigur, personajul cel mai simpatic şi, firesc, devine purtătorul mesajului principal. Rostirea stâlcită în felul dificultăţilor naturale întâmpinate de maghiarii care vorbesc mai puţin limba română este plină de farmec şi el cucereşte şi prin gesturi, prin poziţie. Este personajul isteţ care dejoacă planurile unui Goliat. Multe dintre replicile sale pot face carieră şi sunt de luat aminte. Şi, ca în orice basm, eroul rămâne cu fata. În cazul de faţă, maghiarul rămâne cu Ardealul, ca să închei în nota spectacolului.

Premiera spectacolului, ca la O noapte furtunoasă, a avut parte de manifestarea grobiană a unor încăpăţânaţi în prejudecată. Ei bine, tocmai asta îmi pare a fi provocarea, de a împinge limita bunei înţelegeri mult mai spre margine. Cu îndelungă răbdare şi cu inteligenţa harului teatral. Iar Nu chiar 1918 ar merita jucat mai departe, la Sfântu Gheorghe şi în toată ţara.

Dorinţa de a cunoaşte mai bine mica trupă a Teatrului Andrei Mureşanu (ah, numele acestui teatru e un grăitor argument pentru demersul mai amplu al lui Feri) mi-a fost împlinită de proiectul ambiţios, pentru care merită recunoştinţă, al lui Simion Buia: Romanian Actors (http://www.romanianactors.com/). Pe de-o parte o galerie de fotografii de artă, pe de alta interviuri video care oferă o imagine a unui actor, la un moment dat din cariera lui, un bun prilej al unei întâlniri. Recomand a vedea înregistrările cu actorii implicaţi în Nu chiar 1918 (apropo de cortină, Ioana Costea o invoca acum câţiva ani).

Ascultându-le poveştile, am desprins nuanţe din realitatea locului, din bucătăria ce fabrică reţete. Şi am simţit o înţelegere mai bună a unei serbări într-un sat, fie el de oriunde ar fi.