Lăudabil că Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu se deschide şi pentru spectacolele cu texte contemporane, şi pentru regizori mai tineri decât aleşii cu ştaif invitaţi în mod regulat. Mai cu seamă că nu e prima oară. O demonstrează Nora, Cerere în căsătorie sau Derby. Lăudabil că se adresează mai ales tinerilor, adică celor care vor forma grosul audienţei viitoare. Lăudabil că "Radu Stanca" face spectacole în care trupa de "juniori" a teatrului are de spus mai mult decât cele câteva replici primite, de regulă, de tineri în orice teatru. Dar, cu toată suita de elemente lăudabile, în ultima premieră, Plastilină de Vasili Sigariev, în regia lui Vlad Massaci (la două luni de la lansarea la apă a aceluiaşi text în excelentul spectacol al lui Radu Afrim de la Ploieşti), sunt vizibile şi stângăciile inerente. Echipa tânără de la Sibiu pare nerodată şi nedeprinsă cu rolurile diferite de cele în cheie emfatic-teatrală, cu ipostaze-clişeu. Care nu au mare lucru în comun cu genul de teatru tânăr, crud, frust, deliberat golit de haina artificioasă a stilului teatral.
Nimic violent în spectacolul lui Vlad Massaci de la Sibiu. Privirea asupra realităţilor violente pare edulcorată, surprinzând mai ales comicul, interesată mai degrabă de accentele burleşti decât groteşti. Vlad Massaci preferă perspectiva de suprafaţă care nu taie în carnea adâncă a violenţei. Momentele atroce (bătăile şi violul celor doi adolescenţi), punctele nodale ale textului, sunt alungate de Vlad Massaci în spatele scenei, de parcă ar fi rupte din tragedia greacă în amfiteatrele căreia nu putea curge nici un strop de sânge. Violenţa implicită a textului regizorul o diluează înlocuind-o cu o abordare întrucâtva romantică. Apoi prin nota de bonomie şi prin dimensiunea poetică augmentată de apariţiile prietenului mort al protagonistului (Cristina Flutur) ca personaj "unisex", o fetiţă-băiat foarte delicată. Apariţia sa plină de puritate, sinonimă cu tentaţia persistentă a băiatului de 14 ani înspre moarte, constituie leitmotivul textului. Iar Vlad Massaci îi adaugă alte două leitmotive care fac structura de rezistenţă a viziunii sale: întâi, aceeaşi frază muzicală, romantic-tristă; apoi, "rama" spectacolului, formată din scene repetate întocmai, în care brutalităţile zilei sunt înmuiate într-un abur comic. Un cârd de bărbaţi, lumpen-proletari, la prima treaptă a sărăciei după homeless, iese din casă prin uşile-closet. Masculii se întâlnesc într-un ritual cvasi-grobian, scot sticla de băutură ascunsă în maşina părăginită, beau bine, bărbăteşte. Timp în care vreo trei perechi de femei spală şi se spală, apoi se usucă cu foenul, cu gesturi identice la ferestre identice. Grotescul prevalează, bărbaţii intră, îşi bat femeile, le întorc cu spatele şi... uşor de dedus următoarea mişcare. De prisos să amintim de lipsa tandreţei, a afecţiunii în această lume de masculi primitivi şi aculturali.
Cele trei elemente, fetiţa-băiat, emblemă a morţii, muzica şi ritualul descris ar trebui, pesemne, să unifice, în intenţia regizorului, scenele scurte ale textului, cu mereu alte personaje, care se succed într-un ritm diabolic. Dar două direcţii divergente, pedala comică şi dimensiunea poetică, uşor nostalgică a adolescenţei şovăitoare, reprezentată de personajele principale (Adrian Neacşu şi Florin Coşuleţ) a căror personalitate nu a apucat să se contureze, baleind între violenţă, poezie şi fantasmele sexuale preluate, în mare măsură, de la lumea adulţilor grobieni, contrazic intenţiile de coerenţă ale regizorului. Comunicarea ştirbă a celor două niveluri şi setul de mijloace actoriceşti a căror adecvare la realitatea descrisă este discutabilă rămân marile enigme nerezolvate ale spectacolului. Desigur, cel puţin o excepţie există: Ofelia Popii, care umple personajul de energie şi credibilitate. Scena de lângă maşină, în care actriţa debordează de expresivitate, nuri şi umor, este poate cel mai savuros moment al spectacolului.
Dacă există ceva întru totul coerent şi adecvat lumii descrise de Sigariev, acesta este elementul cel mai pregnant al spectacolului, scenografia lui Andu Dumitrescu. Decorul său supraetajat, cu apartamente construite identic, reproduce stereotipia şi lipsa de orizont a lumii sărăntocilor, la limita subzistenţei, care îşi duc viaţa "la bloc". Decorul lui Andu Dumitrescu, cu uşi prin care se intră şi în bloc şi la closete, împrumută aerul imund, mizer, omniprezenta sărăcie tradusă în culori cenuşiu-triste. Ingenioasă este departajarea spaţiului şi viziunea sa panoramată: sus blocul; în stânga colţul introvertirii cu obiecte minuscule de plastilină, cu aluatul moale ca acela din compoziţia personalităţii adolescenţilor. Iar în dreapta... elementul cel mai trăsnit, care face deliciul întregului decor: un Fiat 850 vechi, ruginit şi părăginit, unde bărbaţii îşi ascund băutura, târfele îşi oferă serviciile şi le şi performează, iar puştii se ascund şi visează. (Aceeaşi concepţie coerentă, trăsnită şi delicioasă, se "citeşte" şi în "caieţelul" program conceput tot de Andu Dumitrescu).
Plastilină de la Sibiu rămâne un spectacol în care sensurile se încheagă dintr-un fel de mecanică a repetitivităţii mai degrabă decât din pregnanţa scenelor individuale. Că tinerii gustă genul, ca şi spectacolele cu actori de vârsta lor, a demonstrat-o şi sala plină ochi.