Curtea interioară a unui bloc dărăpănat, faţade mâncate de igrasie, tencuială plesnită, coşuri de gunoi pline cu vârf. Cutii poştale afumate, un Fiat ruginit, secţiunea hiper-realistă a unei toalete împuţite, cu faianţa îngălbenită de urină, şi uşi însemnate cu graffiti. Te simţi ca acasă, în ţara ta şi la periferia oraşului tău, când intri la spectacolul Plastilină, în sala Teatrului Naţional "Radu Stanca" din Sibiu. Un "acasă" deloc confortabil, însă - căci cui îi place să i se pună oglinda în faţă în cele mai proaste momente?
Singurul actor aflat deja pe scenă stă cuibărit în camera sa, la parter, modelând o bucată de plastilină, în timp ce spectatorii îşi ocupă locurile. În jurul lui, rafturi albe, încărcate de mici figurine. Răsare soarele, geamurile de bloc se deschid toate în acelaşi timp şi, de dincolo de ferestre, apar şase cupluri acţionând ca nişte roboţi setaţi pe acelaşi program: se spală pe dinţi, fac gargară şi scuipă în stradă. Bărbaţii se uşurează şi coboară în curte, la maşină, dau un gât de votcă şi umflă cauciucurile, în timp ce femeile, sus, spală geamurile, şterg praful şi pregătesc pe fugă micul dejun. Bărbaţii urcă înapoi în case, îşi plimbă câte un deget pe geam şi li se pare că nu e destul de curat, îşi dau nevestele cu capul de pervaz până îi dor braţele, după care le sărută cu patimă şi fac sex repejor, apoi fuga la meciul de la televizor.
Dimineţile, leit-motiv al piesei, cu gesturi devenite fireşti ca însuşi răsăritul soarelui, ilustrează perfect mahalaua în care zilele se succed la fel una cu alta, şi-n care doar pericolul ia feţe diferite şi neaşteptate. Un cor al gesturilor cotidiene, fără nicio abatere de la partitură. Oamenii, pierduţi în măruntele lor treburi zilnice, uită de ceilalţi şi chiar de ei înşişi, continuând să trăiască în singurul fel pe care îl ştiu: indiferenţi.
Din când în când, însă, cineva moare. Pe băiatul cu plastilina îl cheamă Maxim. Prietenul lui, Spira, băiat de cartier, a murit la începutul piesei, dar e singurul personaj care se va afla continuu pe scenă, pe toată durata spectacolului. Interpretat de o fată îmbrăcată în cămaşă albă şi-ntr-un costum nepotrivit ca măsură - costumul mortului, un costum de mire, prea larg pentru un trup aşa tânăr - , Spira e vocea povestitorului. Defineşte scenele şi anunţă locaţia ("în curte", "în spatele blocului", "în toaleta şcolii"). În toate momentele de cumpănă, când Maxim este bătut, exmatriculat, violat, Spira îşi îndeamnă prietenul la fericire. Iar singura fericire posibilă e moartea - "Hai, vino, vino şi tu!", îi şopteşte cu blândeţe. Dar Maxim nu moare - "Nu acum, nu încă!" -, îndură în continuare, se lasă dus de val şi iar îndură, mai mult şi mai mult, ajungând în situaţii tot mai dificile, deşi nu face aproape nimic; pare că singurul curs posibil într-o astfel de lume e cel spre nenorocire. Maxim va muri, la finalul piesei, aruncat de la etaj de cei care îl violaseră. Şi fără să mai audă chemarea suavă a prietenului său.
Piesa, alcătuită din scene scurte, derulate rapid, în stil cinematografic, descrie lumea dură a periferiei. Mizeria, alcoolul, violenţa, crima şi violul sunt principalele ingrediente. Textul, aparţinându-i siberianului Vasili Sigariev, a avut premiera mondială în 2002, la Royal Court Theatre din Londra, şi este jucat pe scene din întreaga lume.
Regizorul, Vlad Massaci, spune că spectacolul care se potriveşte realităţii ruseşti post-comuniste se potriveşte la fel de bine şi celei româneşti, fiindcă personajele sunt oameni de la periferie, iar românii au trăit, într-un fel, mereu la periferie. Născut în 1968 (generaţia "ceauşeilor"), Massaci a studiat spaniolă şi germană la Universitatea Bucureşti, apoi s-a dedicat regiei de teatru, lucrând mult pe texte contemporane, pe care le traduce de obicei singur. Este membru al grupului "DramAcum", iar în 2001-2002 a fost regizor la Theater der jungen Welt, din Leipzig.
Cât despre actori, deşi tineri sau foarte tineri, cei mai mulţi dintre ei sunt deja cunoscuţi publicului sibian, şi nu numai, ei fiind protagonişti, spre exemplu, în spectacole ale lui Silviu Purcărete (Pilafuri şi parfum de măgar). Dintre toţi, pe lângă interpreţii lui Maxim (Mihai Coman) şi Spira (Dana Taloş), absolut remarcabil Pali Vecsei, interpretând atât unul dintre locatarii ghetoului, cât şi o profesoară cu atitudine dictatorială, isterică şi dominată de ură. Vecsei, actor care îl joacă şi pe Lucky, în Aşteptându-l pe Godot, pe aceeaşi scenă, este cel care reuşeşte, probabil, unele dintre cele mai savuroase momente ale spectacolului.
Tot un rol principal am spune că joacă şi decorul (scenograf Andu Dumitrescu). Îmbinând unele elemente absolut autentice (pisoare şi coşuri de gunoi), cu altele extrem de realist realizate (faţada scorojită a blocului), decorul rămâne neclintit şi neschimbat de la un capăt la altul al spectacolului. Şi face cât o mie de cuvinte.
Plastilină, de Vasili Sigariev
Regia: Vlad Massaci
Scenografia: Andu Dumitrescu
Distribuţie: Dana Taloş, Mihai Coman, Florin Coşuleţ, Pali Vecsei, Ofelia Popii, Diana Fufezan şi alţi actori tineri de la Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu