Kemal Dinç şi elixirul frumuseţii

Lucrările lui Kemal Dinç sunt o simbioză perfectă între un limbaj vizual arhaic şi unul contemporan, între simţul ludic şi cel ritualic, între armonii şi cadenţe repetitive şi elemente accidentale, între simetrie şi haos, între o viziune naivă asupra lumii şi una raţionalizată. Face o artă a complementarităţii şi a conexiunii, este ea însăşi o punte între modalităţi de a trăi şi înţelege existenţa diferite, între viziuni şi paradigme disjuncte. Ea creează sinteza, legătura organică între formele şi manifestările naturale, care sunt inefabile şi iraţionale, dar armonice (fapt captat în dimensiunea abstractă a picturii, în care echilibrul şi fineţea jocurilor de culoare sugerează splendoarea creaţiilor naturale) şi limbajele articulate care ţin de interpretarea umană. Partea naturii din lucrări, care e abstractă, e invadată de reprezentări miniaturale care surprind stângăciile, dar şi rigoarea gândirii şi înţelegerii umane. Codul estetic al picturii lui Kemal Dinç desemnează expansiunea interpretării în realitate. Această odisee a limbajelor şi reprezentărilor e deconspirată în termeni vizuali care sugerează un traseu ce străbate timpurile.


Liniile cu încărcătură arhaică din lucrări, care se regăsesc în structurile miniaturale, sugerează hieroglife. Acestea se înrudesc, însă, cu semne ale unor coduri contemporane, cu ideograme din diverse culturi tradiţionale, cu varii alfabete, dar şi cu modalităţi de scriere muzicală.

De asemenea, Kemal Dinç transpune şi traduce în imagini forme sonore. Chiar şi sugestiile induse de structurile semi-figurative invocă subtil conturul unor instrumente. Nu este întâmplător dat fiind faptul că artistul este un muzician renumit, maestru de baglama, compozitor, dirijor şi iniţiat în interpretări tradiţionale.


În ambele limbaje, Kemal Dinç toarnă tensiuni şi modulaţii de simţire similare, într-un dozaj şi vibratto înrudite. Stilul şi suflul său estetic sunt definite de trei calităţi: fineţea, subtilitatea şi nuanţa, care se regăsesc şi în creaţiile şi interpretările sale muzicale. O sensibilitate focalizată pe impresii, trăiri şi sugestii discrete, un gust aparte pentru formele delicate şi pentru armonie îl recomandă ca fiind un incontestabil estet. Şi muzica sa, care combină simbiotic forme arhaice şi contemporane, ca şi pictura, vorbesc despre un cult al frumuseţii care se vrea conservată, salvată cumva de la distrugere. Arta lui, această punte între lumi, este una pusă pe reconstituiri şi recuperări, ea absoarbe sevele frumuseţii din multiple limbaje şi le procesează într-un compoziţie insolită. Este o artă a întrepătrunderii şi armonizării experienţelor, trăirilor, respectiv gândirii mai multor ere pe care artistul le abordează cu un amestec de umor şi nostalgie.
Peste coasta dealurilor colorate care pot fi la fel de bine coada unui pian sau partea dorsală a unei viori, circulă dinozauri, cresc flori, cad cireşe...


Creaţiile îl recomandă pe artist ca fiind un maestru al reglajelor fine de stare, de culoare, de formă. Contrastele din compoziţiile lui vizuale şi muzicale sunt blânde, prea puţin dramatice, tocmai pentru că el caută complementaritatea şi nu contradicţia sau conflictul dintre forme, el dezvăluie resorturile subtile şi abia perceptibile care unesc lucrurile, ligamentele sensibile dintre ele care le pun în rezonanţă, în pofida discrepanţelor. El găseşte armoniile subtile dintre forme, zonele de afinitate. Estetica lui deconspiră un profil artistic solar şi simpatetic. Nu are stridenţe, tensiuni grave sau morbide, nimic excentric, în afară de umor, poate.


Lucrările plastice, ca şi cele muzicale vorbesc despre o neîntreruptă călătorie a experienţei şi simţirii umane prin timpuri, despre trasee iniţiatice, despre iluzii şi treziri şi mai ales despre o căutare persistentă a unei esenţe a frumuseţii care dă greutate şi miză celor trăite, pierdute, regăsite şi iar pierdute. Acest elixir al frumuseţii face totul mai suportabil, odată captat în arhivele sufletului, inclusiv dispariţia dragostei şi moartea.