Despre un Dumnezeu umanizat - Un spectacol dumnezeiesc

După o perioadă complicată şi incertă, care încă n-a luat sfârşit, teatrul începe să îşi scoată din nou capul la suprafaţă şi să îşi primească încet-încet spectatorii în săli. Desigur, cu măsurile de rigoare şi cu o pustiire parţială a sălilor, însă atâta timp cât există măcar un spectator într-o încăpere, va exista şi teatru. Spaţiile independente sunt cele care suferă cel mai puternic din cauza acestei reduceri a locurilor, dar care se ambiţionează să continue să îi primească pe cei care au aşteptat o perioadă îndelungată pentru a le călca din nou pragul. Astfel că deschiderea teatrelor către cei interesaţi şi curioşi este un prilej pentru a urmări reprezentaţia celor de la Teatrul Nou din Bucureşti, Un spectacol dumnezeiesc, cu un text adaptat după cel al americanului David Javernaum, a cărui premieră de pe Broadway l-a avut în rolul titular pe actorul Jim Parsons.

Fără a căuta să aibă o abordare teologică, spectacolul îşi construieşte premisa printr-o viziune umanizantă a divinităţii, un portret laicizat a lui Dumnezeu prin care acesta încearcă să îşi recunoască păcatele comise de la facerea lumii încoace, iar astfel să ofere un răspuns pentru imperfecţiunile lumii pe care a creat-o, dar şi pentru imperfecţiunile noastre. Această direcţie este redată într-o manieră atractivă prin multitudinea de ironii şi autoironii, respectiv prin supleţea cu care este derulată istoria biblică astfel încât aceasta se transformă într-o naraţiune în care divinul devine palpabil şi apropriabil ca natură şi esenţă.

La cârma spectacolului stă tânăra actriţă Iulia Alexandra Neacşu, cea care se mută de pe scenă pentru a prelua frâiele unui spectacol care este pe cât de antrenant ca ritm şi energie, pe atât de impresionant odată ce îi sunt pătrunse dedesupturile. Putem vedea astfel o punte metaforică între tabăra lumească şi cea divină, prin care se colaborează pentru a ajunge la o concluzie mulţumitoare pentru ambele părţi, pe care tânăra actriţă-regizoare alege să o livreze într-un ambalaj de comedie, dar prin care se strecoară uneori şi momente mai solemne. De altfel, aceste scăpătări ocazionale - mai dese spre finalul spectacolului - sunt cele care îi oferă complexitate şi care îi oferă un statut substanţial din perspectiva ofertei tematice. Am putea vorbi despre discreţie în ceea ce priveşte direcţia de scenă, dar am putea discuta totodată şi de o viziune artistică şi profesionistă care vizează o cât mai mare încurajare a celor de pe scenă să se desfăşoare şi să se simtă liberi în a improviza. O abordare permisivă, dar bine calculată.

Dumnezeul din acest spectacol se întruchipează şi este adus la viaţă de către Cristian Ioniţă, un actor care îşi construieşte personajul - şi încă ce personaj - cu multă carismă şi printr-o dualitate de comedie şi sobrietate pe care ştie să o poarte pe tot parcursul spectacolului. Este o prezenţă sigură şi impunătoare pe scenă, ceea ce oferă şi spectacolului stabilitate şi coerenţă. El este, după cum am putea spune, pilonul principal al reprezentaţiei, cel care reuşeşte să o susţină şi să o menţină. Alături de el se mai regăsesc şi actorii Dragoş Gheorghieş, respectiv Eduard Cîrlan, care îi întruchipează pe arhanghelii Mihail şi Gabriel, dar şi alte personaje tocmai pentru a contura un univers imaginativ şi discursiv mult mai substanţiale. Dragoş Gheorghieş este cel mai prezent pe scenă, alături de Cristian Ioniţă, fiind o prezenţă caldă, plăcută, ba chiar exuberantă şi versatilă, care prin prestaţia sa adaugă o notă de vivacitate ludică şi îi completează armonios pe partenerii săi de scenă. De cealaltă parte îl avem pe Eduard Cîrlan, cel care coboară adeseori între oameni şi le ia pulsul, cel care completează întreaga imagine printr-o notă de inocenţă şi sensibilitate, reuşind să le îmbine optim pe acestea două cu umor şi ironie.

Mai mult de atât, observăm că scena devine un loc de dezbatere - unilaterală, într-adevăr -, dar o dezbatere prin care protagonistul se foloseşte de decalog pentru a se justifica. De altfel, aceste legi, gândite şi materializate de Marian Paraschiv, sunt cele care devin fresca ideală pentru o astfel de discuţie. Andreea Boiangiu este cea care îi oferă lui Cristian Ioniţă o imagine divină, printr-o costumaţie care aminteşte foarte bine de reprezentările figurilor biblice din diferite înfăţişări artistico-iconografice.

Vorbim astfel despre o reprezentaţie care îşi construieşte intriga şi care se dezvăluie treptat, oferind spectatorilor motive continue de a rămâne curioşi şi interesaţi de cele ce urmează să fie revelate. Sub bagheta Iuliei Alexandra Neacşu, Un spectacol dumnezeiesc de la Teatrul Nou devine un spectacol substanţial atât în ceea ce priveşte oferta tematică, cât şi prin abordarea lui dualistă, respectiv prin faptul că se menţine pe tot parcursul proaspăt şi atrăgător pentru privitori. Un spectacol cu şi despre oameni, priviţi prin lentila imperfecţiunii pusă tocmai de către divinitatea căreia i se rânduieşte perfecţiunea, dar care îşi mărturiseşte devianţele, ceea ce îl apropie de uman. Un uman care poate nu sună chiar atât de rău, în cele din urmă.

Adaptare după David Javerbaum
Regie: Iulia Alexandra Neacşu
Cu: Cristian Ioniţă, Eduard Cîrlan, Dragoş Gheorghieş
Scenografie: Marian Paraschiv / Costume: Andreea Boiangiu.