Textul cu care Teatrul Nou a ieşit din găoacea pandemiei este o dramatizare provocatoare făcută cu nerv, cu plăcere, cu un simţ aparte de a ajunge la gustul acelui public ce vine la teatru în blugi şi nu are prea multă răbdare să se scalde în profunzimi (pentru el) fastidioase. Că "plicticos" merge mai mult la cinema... unde se rezolvă cu telefonul, cu popcorn şi alte ingrediente juvenil-necivilizate.
Ca să atragă, totuşi, o altă categorie de spectatori, regizoarea Iulia Alexandra Neacşu a recurs - în condiţiile date - la dramatizarea unui text scris de un descurcăreţ american din lumea entertainement-ului şi care, deşi cu origini semite, cu siguranţă, nu este un ultra-religios: se numeşte David Adam Javerbaum, un (fel de) umorist axat pe parodie. Una în spiritul (sau lipsa de spirit?) political correctness cu ale sale persiflări / contestări a cam tot ce ţine de tradiţia culturală. Şi la care se râde (reţeta de succes a sitcom-urilor) prin hohote montate în banda sonoră.... aşa, ca să se prindă spectatorii ce au de făcut. Dumnezeul său - cel ce se dă în spectacol la cerere... şi la ofertă - nu este de culoare - asta poate doar pentru că i-a luat-o altcineva înainte. Dar, mare minune, este bărbat, nu femeie! Culmea open mind-ului, are şi barbă, ştie şi Biblia! Adică e un tip cool, nu-i aşa? El pogoară (sau urcă?) pe scenă cu un scop pragmatic: să ne lumineze că... mdeh, cam tot ceea ce cred unii obscurantişti despre el sunt doar nişte fake-uri scornite de diferitele religii - cu precădere creştinismul - ca să sucească minţile bieţilor oameni şi să-i dea chiar lui bătaie de cap. Vaaaiii!... Se poate?! Ba bine că nu, susţine "gagiul cu barbă", băiat de băiat, dumnezeu de dumnezeu - musai cu literă mică. Ca doi body guard-i disciplinaţi, îl însoţesc pe Şefu în această misiune iluminatorie Arhanghelii Mihail şi Gavril. Rolul este de a-l ajuta să ducă la bun sfârşit programata implozie a "mitului divin". Astfel, începând cu cele zece porunci şi cele şapte zile ale facerii, sunt toate întoarse pe dos, luate în băşcălie şi puse, fără altă grijă decât aceea a auto-demolării, la baza construcţiei ghiduş-atee. Adam şi Eva: care Evă, măi fraţilor? Nu mai credeţi în prostii! Iniţial, ea a fost bărbat! Nu Eve, ci Steve! De ce? Pentru simplul motiv că "eu, despre care se zice că..." nu vroiam să scap de sub control, dând-o pe mâna te-miri-cui înmulţirea ce avea să urmeze! Doar că, din considerente de economie paradisiacă, Steve ăla a suportat o schimbare de sex... ceva fe-fe la modă în ziua de azi. Un model, o dezlegare, un îndemn. Numai bun ca să aducem vorba despre incest, demitizându-l căci altfel... doar din Cain şi Abel, cum să faci ca să asiguri sporul demografic? Noroc că şi el se mai răzgândeşte, când vede că a dat-o-n bară şi nu i-ar mai ieşi pasienţa întinsă de către sus-pomenitul David Adam Javerbaum.
Regia a izbutit să încropească o reprezentaţie destul de sprinţară, în care temele parodiate zburdă într-un ritm ce nu te lasă să reflectezi prea mult asupra suitei de idei speculate cu îndemânare de către dl umorist Javerbaum. Contribuie la această însufleţire şi interacţiunea cu sala, acolo unde improvizaţiile actoriceşti înviorează, la nevoie, interesul, când acesta începe să cam pâlpâie. Dar cea mai bună şi necesară pildă este acolada ce iese cu totul din firul narativ, spre a blama prin haz impoliteţea acelor spectatori cărora le sună telefonul în timpul reprezentaţiei.
Confruntaţi cu giumbuşlucăraia (uneori forţată şi, de aceea, inconsistentă) a replicilor prea căutate, interpreţii se străduiesc să aducă, prin prestaţia lor, necesara veridicitate. Iar dacă nu le iese întotdeauna... nu e numai vina lor. În rolul non-Dumnezeului, Cristian Ioniţă încearcă să menţină un necesar echilibru între băşcălia auto-demascării şi decenţă, obţinând chiar o oarecare credibilitate; ceea ce, date fiind circumstanţele, nu e puţin lucru. Aerul patern, de "Tataie cumsecade" îl prinde, pe alocuri, făcându-l să scape cu faţa curată din încercările la care se vede supus. Grea misie, misia de Cel de Sus!
Eduard Cârlan şi Dragoş Gheorghieş se zbat, la rândul lor, să scoată crochiurile ce le-au fost încredinţate la malul funcţionalităţii vitreg(it)e din însăşi nesfânta creaţie. Importanţa lor în angrenajul dramaturgic pare a fi mai mult una de diversificare forţată, unde nici necesarele mingi de ridicat la fileu nu le-au fost foarte fericit furnizate. Chiar şi aşa, publicul doritor de teatru nu dă semne de plictiseală; dar nici de cine ştie ce entuziasm.
Una peste alta, povestea merge înainte, accentele comice rezistă - de cele mai multe ori - încercărilor la care sunt supuse prin tezismul explicit şi apăsat al demersului curat murdar ideologic.
Pas cu pas, glumiţă cu glumiţă şi speculaţie cu speculaţie, ghiveciul îşi dă pe faţă arama materialist dialectică, amintind celor care au mai citit câte ceva despre Biblia hazlie cea publicată la Paris, în 1882, de Léo Taxil - un pre(a)cursor al lui mister Javerbaum.
Pentru generaţiile mai coapte (mdeh, încă trăim...), acest spectacol se înrudeşte de minune cu repertoriul controlat de către Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste. Acolo unde celebrul tovarăş Măciucă - directorul teatrelor din România - l-ar fi aprobat fără să-i tremure mâna şi nici scaunul. Cât despre şeful propagandei de partid şi de stat, temutul Popescu-Dumnezeu... acesta se vede de-a dreptul eroizat şi confirmat în grad. Păi, nu...?