La început a fost muzica, apoi filmul - Pink Floyd: The Wall

Filmul Pink Floyd: The Wall, apărut în 1982, este o dramatizare spectaculoasă a poveştii ce a stat la baza dublului disc cu acelaşi nume, apărut în 1979. În aparenţă un videoclip muzical de 95 de minute. În fapt, un film cu un mesaj puternic. Roger Waters, basist şi vocalist al formaţiei Pink Floyd, a pornit de la o poveste / experienţă foarte personală şi a extins-o într-o operă rock şi apoi într-un film, ambele remarcabile.

Alan Parker, un regizor care pare să aleagă în mod deliberat proiecte foarte variate, colaborează aici cu Gerald Scarfe, un caricaturist britanic, pentru a realiza un indie experimental. Cei doi combină animaţia cu o călătorie suprarealistă prin memoria şi halucinaţiile unei vedete rock, un alter ego al lui Waters. Filmul abordează subiecte sensibile, precum dezarmarea nucleară, agonia din război, sentimentele de abandon ce se nasc în copilărie, neliniştea unui băiat fragil (care se transformă într-un adult fragil) şi stilul de viaţă al unui rock star care se extenuează şi cade în depresie.

Filmul nu este însă un performance rock. Nu există filmări din concerte reale, deşi există câteva scene foarte asemănătoare unui concert, scene care construiesc un portret al unui dictator fascist modern ai cărui fani se transformă într-o populaţie adoratoare. De altfel, filmul abundă în motive care fac trimitere la regimurile totalitare din secolul XX. Naţionalismul exacerbat, izolarea şi dezumanizarea minorităţilor sau supremaţia absolută a dictatorului sunt doar câteva dintre ele. Mai mult, momentul în care armata lui Pink devastează tot în jurul său face trimitere subtilă la pogromul din Noaptea de Cristal (Kristallnacht, 1938), iar scena în care Pink spune "If I had it my way, I had all of you shot" şi publicul este extaziat pare a reconstrui Congresele de la Nuremberg, acolo unde legile rasiale ale Germaniei Naziste au fost adoptate. Prin puterea muzicii, a cuvintelor, a metaforelor şi a imaginii acestui film, Pink Floyd militează contra ideologiilor totalitare şi a oricăror nedreptăţii.

Asemeni versurilor cântecelor de pe albumul The Wall, scenariul pentru filmul Pink Floyd: The Wall a fost scris aproape în întregime de Roger Waters, solistul trupei Pink, un intelectual cu o surprinzătoare capacitate de introspecţie. Personajul central, numit chiar Pink, este interpretat de solistul formaţiei Boomtown Rats, Bob Geldof, care reuşeşte să se transforme dintr-un om atrăgător într-un nevrotic bântuit, victimă a depresiei şi a drogurilor. Astfel, într-o scenă agonizantă şi sângeroasă, îşi rade tot părul de pe corp, gest ce se poate interpreta ca o conştientizare a existenţei sale într-o lume degradată, în care nu mai există speranţă. Momentul în care devastează o cameră de hotel, neluând în seamă prezenţa unei fete / fane (Jenny Wright) care îl însoţise, sugerează traumele adânci lăsate de atitudinea posesivă a mamei în copilăria sa, din cauza căreia toate relaţiile lui Pink sunt lipsite de profunzime.

Fata, descrisă ca fiind preocupată de artist, se diferenţiază prin asta de celelalte personaje feminine. În panoplia acestora, în trecut a existat mama protagonistului, atât de devastată de moartea soţului ei în război, încât a devenit sufocantă şi dominatoare faţă şi pentru fiul ei. Iar în prezent există soţia lui Pink, înstrăinată de comportamentul lui rece, care alege în cele din urmă să-l înşele cu un lector anti-război (un bărbat care, în opinia ei, chiar se dedică unui scop). Dar cea mai grotescă figură cvasi-feminină din film este creată / imaginată în animaţia lui Scarfe, figură care trece rapid de la o floare (simbol al purităţii) la un amestec de semne ale consumerismului şi de arme (simbol al distrugerii). De amintit că, în altă scenă de animaţie de efect, Scarfe distorsionează, de asemenea, un porumbel care devine un vultur şi apoi avion de război, în aceeaşi idee a deteriorării simbolurilor şi a alunecării lor de la plus la minus.

În acest complex film-concept se mai atinge o temă mereu dezbătută, cea a unui sistem educaţional toxic condus de "(anumiţi) profesori care fac rău copiilor oricum pot". Poate cea mai cunoscută piesă a trupei creează şi cea mai bună scenă din film. Când începe melodia Another Brick in The Wall, elevii (încolonaţi pentru a fi măcinaţi într-o maşină de tocat carne) îşi pierd trăsăturile şi identităţile în spatele unor măşti goale, fiind supuşi unui proces de depersonalizare ce îi transformă în creaturi fără minte sau chiar în marionete fasciste, cărora li se impune un anumit mod de a gândi. În urma unui eveniment traumatizant, în care este batjocorit de profesor pentru felul în care vede lumea poetică şi tânjeşte după dragoste, Pink ajunge să deteste şcoala şi să-i accentueze toate neajunsurile. În lumea sa imaginară, dă foc şcolii alături de alţi copii nemulţumiţi de sistem, cântând We don't need no education.

În film există şi un fir narativ, deşi nu foarte apăsat subliniat, care sugerează că protagonistul are imagini vii ale calvarului tatălui său mistuit de flăcări în război. Astfel, din cauza războiului, copilul resimte durerea abandonării şi a singurătăţii şi ajunge un adult nedezvoltat emoţional.

Peretele (The Wall) este acumularea de "cărămizi", create pentru auto-apărare de Pink de când era copil, o interpretare proprie asupra lumii. Pe măsură ce filmul curge, auzim nu de puţine ori This is just another brick in the wall şi înţelegem că, pe de-o parte, versurile cântecelor se referă la un proces de spălare de creiere colectivă orientat asupra populaţiei, dar, pe de altă parte, şi la temerile fiecărei zile care îl determină pe artist să se izoleze în propria sa minte. Acumularea de presiuni conduce spre un proces - o altă scenă animată de mare impact - şi la finalul în care Pink este expulzat din lumea din interiorul zidului, acesta este distrus, şi contemplăm o nouă societate în care copiii văd urmele trecutului fără a le înţelege cu adevărat.

În mod evident, cheia pentru înţelegerea filmului se află în primul rând în versurile cântecelor. Filmul nu este o serie lungă de clipuri video care însoţesc albumul, imaginile sunt doar o ultimă piesă a puzzle-ului. The Wall, albumul şi filmul, este o privire detaliată asupra ceea ce suntem învăţaţi să gândim şi să credem de la începutul şi până la sfârşitul existenţei noastre. S-ar putea să realizăm prea târziu că moartea e singura noastră certitudine, când ne vom fi scufundat deja în propria noastră minte, permiţând să fie aşezată ultima cărămidă a zidului.