Fragilitatea unui avion de hârtie - Avioane de hârtie

În această perioadă (octombrie 2020) Reactorul organizează în colaborare cu criticul de teatru Cristina Rusiecki un atelier de critică de teatru în cadrul căruia participanţii pot urmări 8 spectacole (detalii aici), la finalul cărora pot sta la discuţii cu dramaturgii textelor ce stau la baza reprezentaţiilor. Printre aceste spectacole / texte se numără şi Avioane de hârtie, probabil unul dintre cele mai cunoscute texte dramatice contemporane din spaţiul autohton, aparţinându-i lui Elise Wilk şi care ilustrează într-o cheie profundă lipsurile emoţionale la care sunt supuşi tinerii ai căror părinţi pleacă în străinătate, efectele nocive pe care le are asupra lor acest tip de abandon şi cum se revarsă mai apoi asupra celor din jurul lor, dar şi consecinţele care se pot naşte ulterior din cauza acestor comportamente deviante. Fără a se arăta cu degetul, fenomenul bullying-ului este disecat din prisma ambelor părţi: atât a celor supuşi acestui tratament, cât şi a celor care îl aplică.

Spectacolul propriu-zis este o producţie a trupei Ţais, avându-i ca parteneri pe cei de la Maratonul de Teatru Independent - Bucharest Fringe. Purtând semnătura regizorală a lui Norbert Boda, Avioane de hârtie este adus pe scenă sub forma unor mărturisiri şi istorisiri în faţa instanţei supreme care este, în fond, publicul. Fiecare episod al acţiunii este succedat imediat de un monolog justificativ într-un mod sau altul astfel încât motivaţiile personajelor să prindă substanţă, iar faptele întâmplate să aibă o cu totul o altă dimensiune. Mai mult de atât, dramaturgul / regizorul îşi aduce personajele pe scenă, le separă, creează momente în care să pară că ar putea exista o cale de reconciliere, pentru ca apoi să le trimită în colţuri opuse. De altfel, se insistă pe dinamica relaţională care există atât în colectivul mare (între Miki şi grupul format din Lena, Laura, Andra, Bobo şi Alex), cât şi pe cea din interiorul găştii şi care va duce ulterior la o scindare profundă între membrii acesteia. Desfăşurarea narativă este atent urmărită şi concepută cu răbdare, pusă cap la cap moment cu moment, pentru ca mai apoi urmările declanşate de faptele expuse să aibă o fluiditate firească şi, în fapt, tragică.

În centrul spectacolului se află Miki, personaj interpretat de Alex Macavei, care oferă o prestaţie pe cât de sigură, pe atât de nuanţată. Este cel care oferă un sprijin solid atât reprezentaţiei, cât şi colegilor săi de scenă, variindu-şi paleta interpretativă cu multă versatilitate şi naturaleţe. Mai apoi, o avem pe Lena, adusă la viaţă de Irina Sibef, o altă membră a echipei care îşi construieşte personajul într-o continuă dualitate în care sunt puse laolaltă fragilitate şi îndrăzneala aparentă, cele două fiind mereu succedate de nevoia acută de afecţiune din partea oamenilor din jur. O prestaţie de efect tocmai prin prisma firescului pe care îl arată pe tot cuprinsul reprezentaţiei, respectiv a plasticităţii pe care o foloseşte pentru a oferi adâncime eroinei sale. Nicole Burlacu este Laura, personajul care îşi creează cea mai bine conturată aparenţă de siguranţă, în spatele căreia se ascunde însă multă frustrare. Avem de-a face aici cu o altă interpretare sigură care este transmisă mai apoi în jocul colectiv, astfel încât fiecare scenă care o include are parte de echilibru şi precizie la nivel de omogenitate şi chimie scenică. Maria Teişanu este cea care oferă sensibilitate întregului spectacol, dând o voce suferinţelor provocate de boli precum depresia, ori complexe precum greutatea corporală. Îi oferă personajului ei, Andra, un suflu din propria-i personalitate, fără a cădea în extrema de a se arăta pe ea, actriţa Maria Teişanu, pe scenă. Reuşeşte astfel să îmbine două graniţe (ce e şi ce nu e al propriei ei personalităţi, respectiv al personalităţii personalului creat de Elise Wilk) într-o manieră rafinată şi subtilă.

Cei doi membri de sex masculin ai grupului sunt Alex, interpretat de Alexandru Chindriş, respectiv Bobo, interpretat de Robert Danci. Un duo care se completează şi care se scot reciproc în evidenţă: pe de-o parte avem jocul plin de energie şi vitalitate a lui Robert Danci şi care adeseori dinamizează ritmul spectacolului, dar care ştie şi poate să îşi stăvilească vigoarea pe care o are pe scenă. De cealaltă parte avem jocul bine dozat şi carismatic a lui Alexandru Chindriş, acesta reprezentând un al doilea pol de putere în spectacol şi de sprijin pentru reprezentaţie în general.

Avioane de hârtie nu are o construcţie scenografică pregnantă, dar aceasta este suplinită printr-o structură a luminilor care accentuează momentele importante, trecerile pregnante, respectiv evoluţia ori involuţia pe care atât naraţiunea, cât şi personajele implicate le suferă. La nivel de costume, acestea sunt cele care trasează marea distincţie între Miki şi restul grupului, fiind o trimitere subînţeleasă către conflictul etern dintre tocilari şi elevii cool din liceu. Desigur, această semnalizare este una superficială, deoarece Norbert Boda îşi deconstruieşte personajele pentru a ilustra esenţa comună a acestora, respectiv a greutăţilor şi fragilităţilor similare care mai degrabă îi adună în aceeaşi lumină decât să îi separe sub diferite etichete.

Vorbim despre un spectacol complex, la care contribuie atât textul lui Elise Wilk, elaborat şi aprofundat de viziunea regizorală a lui Norbert Boda, cât şi prestaţia emoţionantă a celor şase actori care ridică de la zero un univers al suferinţei, al frustrării şi al fragilităţii pe care încearcă să-l ascundă sub paravanul unui comportament deviant care să le aducă o oarecare alinare, dar care ajunge în final doar să le adâncească şi mai puternic problema.

De Elise Wilk (textul a fost publicat de LiterNet şi se poate citi / descărca gratuit aici)
Regia: Norbert Boda
Cu: Alex Macavei, Irina Sibef, Robert Danci, Nicole Burlacu, Alexandru Chindriş, Maria Teişanu.