decembrie 2020
Copii răi
Frumoasă mai e copilăria, nu? De-a lungul timpului, am auzit mulţi oameni spunând că şi-ar dori să redevină copii, să mai stea măcar o zi în băncile şcolii. Aceiaşi au susţinut mereu că e uşor să fii copil, fiindcă n-ai prea multe griji şi deci problemele vieţii sunt practic inexistente. E oare chiar aşa simplu?

După statisticile documentate de echipa spectacolului Copii răi, "din 168 de ore ale săptămânii, un copil doarme 56. Asta înseamnă că-i rămân, în fiecare săptămână, 112 ore ca să-şi construiască un sine. În fiecare săptămână, un copil se uită 55 de ore la televizor. Asta înseamnă că-i rămân 57 de ore ca să crească. În fiecare săptămână, un copil stă la şcoală 30 de ore. Opt ore îi iau pregătirea şi drumul la şcoală şi înapoi acasă, şapte ore temele. Un total de 45 de ore, timp în care este constant supravegheat, n-are spaţiu intim şi este pedepsit dacă încearcă să-şi impună individualitatea. Îi rămân, în fiecare săptămână, 12 ore ca să existe" (şi asta fără a ţine cont că majoritatea copiilor mai fac, probabil, meditaţii sau activităţi extraşcolare, atunci când părinţii lor şi le permit sau muncesc în sau în afara gospodăriei, atunci când părinţii lor nu reuşesc să se descurce altfel).

Copii răi (text: Mihaela Michailov, regia: Alexandru Mihăescu) este un one woman show despre multiplele reprezentări ale violenţei în şcoală, despre gesturi autoritare care se exercită în lanţ, fără însă a fi conştientizate efectele distructive ale acestora, despre copiii cărora li se spune de-atâtea ori cum ar trebui să fie încât ajung să nu mai reprezinte nimic altceva în afară de ilustrarea dorinţele altora.

În ziua de azi, un copil rău are câteva caracteristici definitorii: poartă converşi, trimite mesaje pe sub bancă în ore, iar când e întrebat, nu ştie să răspundă, aşadar e considerat mediocru. Profesorii de azi nu pot sau nu vor să îl înţeleagă şi n-au răbdare să afle de ce elevul nu e deloc atent, de ce alege o singură materie din patru la care să-şi facă temele sau de ce plănuieşte să chiulească fix la orele la care a mai făcut-o şi în trecut.

"Până mâine, să visezi lecţia despre democraţie" îi spune profesoara unei elevei. Veşnica ameninţare. Şi totuşi, fetiţa ne dezvăluie că nu vrea să viseze despre Atena, despre polisul grecesc sau despre secolul de aur al lui Pericle, ci despre girafe. Vrea să fie liberă să aleagă. Nu să se facă ce vor alţii. Şi se gândeşte că ar vrea să introducă în catalog măcar o singură materie. "Dacă în fiecare săptămână, fiecare copil ar face materia lui preferată, ar fi perfect", îşi spune. "Pentru ce ştii, nu iei notă. Ce-ţi place, nu e-n catalog".

Când profesoara observă că eleva se joacă în timpul lecţiei, o pedepseşte cu violenţă. Ulterior, colegii săi de clasă copiază gestul doamnei, umilind-o şi bătând-o pe colega lor, pentru că, în fond, la şcoală au învăţat să reproducă lecţia, nu să o chestioneze. Din acest motiv sunt şi lipsiţi de moralitate, de valori. Sau poate pentru că de-a lungul timpului nu au judecat, doar au copiat.

Din punct de vedere actoricesc, avem de a face cu un tur de forţă. În interpretarea Katiei Pascariu coexistă personalităţile unei copile de 11 ani, a unui părinte şi a unei profesoare. Este de apreciat efortul actriţei care, deşi are numeroase roluri, reuşeşte cu brio să le individualizeze şi să le ducă la bun sfârşit, trecând o realitate tristă (bullying-ul în şcoli) prin filtrul fiecărui personaj în parte.

Şi totuşi, spectacolul nu blamează pe nimeni. Vina se împarte în mod egal între părintele care din lipsă de timp nu reuşeşte să comunice cu copilul său, profesorul care nu e prea interesat de nevoile copiilor, şi elevul care renunţă prea repede să lupte pentru pasiunile sale, supunându-se idealurilor altora.

Spectacolul Copii răi devine aşadar poate una dintre cele mai dure lecţii despre violenţă şi supunere, despre imaginaţia care se pedepseşte pentru că nu se conformează unor reguli şi despre formele de violenţă care transformă o pedeapsă aparent banală într-o ameninţare colectivă. În acelaşi timp, este o critică acidă la adresa unui sistem de educaţie în care conceptele predate nu sunt şi nu pot fi aplicate, sistem pentru care doar "eroii care-şi fac mereu temele" contează. Şi pesemne că toate relele izvorăsc din aceleaşi surse: comunicarea precară şi relaţiile abuzive (fie ele între profesor/elev, profesor/părinte, părinte/copil). Un cerc vicios (de fapt, un triunghi) în care vina e a nimănui şi a tuturor.

Educaţia nu înseamnă doar acumularea de cunoştinţe, ci trebuie completată cu un set propriu de valori morale, idei şi concepte. Fără acestea, doar cu informaţia teoretică, nu cred că ne putem numi oameni educaţi şi pregătiţi pentru viaţă. Cel mult vom fi just another brick in the wall.

De: Mihaela Michailov Regia: Alexandru Mihăescu Cu: Katia Pascariu

0 comentarii

În programul cultural

Online, click aici
20.01.2021 toată ziua
21.01.2021 toată ziua

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus