Mai mult ca sigur, majoritatea cinefililor au auzit de One Flew Over the Cuckoo's Nest / Zbor deasupra unui cuib de cuci sau Amadeus, însă puţini ştiu că ilustrul regizor a trăit o viaţă care "bate" orice scenariu pe care acesta l-a adus pe marile ecrane. E greu să îţi dai seama care dintre poveştile sale este mai emoţionantă: faptul că nu a fost lăsat să îşi ia rămas bun de la mama lui înainte de a fi arestată de Gestapo şi dusă în lagărul de concentrare de la Buchenwald unde avea să îşi găsească sfârşitul, relaţia strânsă de prietenie cu François Truffaut şi Claude Berry, care l-a salvat de închisoare, sau dezinvoltura cu care povesteşte toate păţaniile tragicomice ce i-au împânzit existenţa.
Însă un lucru e cert: Miloš Forman: Co te nezabije... / Miloš Forman: What doesn't kill you se aseamănă unei călătorii transformatoare cu trenul, a cărei destinaţie nu o cunoşti, dar simţi că vei fi altcineva când cobori. Un regizor atât de măiastru încât nu are nevoie de o cameră pentru a turna un film, e de ajuns să nareze o întâmplare şi în mintea fiecărui ascultător va lua naştere o secvenţă. Da, poate fac exces de superlative, dar într-o oră şi patruzeci de minute, zece-cincisprezece filme diferite s-au întipărit pe lobul meu occipital, fiecare cu doza lui de emoţie şi sensibilitate, cel mai sfâşietor fiind de departe cel care îngloba ultima vizită pe care Forman i-a făcut-o lui François Truffaut, cu două zile înainte ca acesta să se stingă din viaţă.
Nici pe departe o dramă precum cele pe care le trăise până în acel moment, respingerea lui în urma concursului de admitere la regie teatru (la care a fost rugat să monteze o improvizaţie pe tema "struggle for world peace") ar fi putut reprezenta un impediment major pentru cariera lui Miloš, dacă nu ar fi existat "îngăduinţa" celor de la Academia Artelor Performative din Praga, aşa cum recunoaşte chiar el: "Dacă FAMU nu m-ar fi acceptat, probabil aş fi fost astăzi un inginer de mină." Iar noi, o mulţime de ignoranţi care nu am fi ştiut ce pierdem. Necazurile nu s-au terminat odată cu noua carieră, Milos a fost la un pas de a fi arestat pentru "subminarea economiei socialiste", a pierdut timp important cu proiecte care nu au ajuns niciodată pe ecrane şi a fost nevoit să îşi lase gemenii să plătească preţul succesului său după ce a plecat în SUA şi nu s-a mai întors (cei doi nu au fost acceptaţi la facultate în Cehoslovacia comunistă a acelor vremuri). Totuşi, adversităţile cu care s-a confruntat nu l-au dezumanizat, ci i-au folosit ca sursă de inspiraţie pentru multe din filmele sale, chiar dacă acestea au trebuit deghizate prin folosirea unor analogii pentru reprezentarea unor elemente din regimul comunist. Trista concluzie rămâne neschimbată, la fel ca empatia sa pentru cei din jur: "Oamenii sunt la fel de cruzi acum cum erau şi înainte. Încă nu reuşesc să înţeleg ceea ce îşi fac oamenii unul celuilalt."
Deşi poate fi interpretat şi în acest fel, documentarul nu doreşte să fie perceput ca încă o poveste inspiraţională despre ce poate un om în dificultate să realizeze cu puţină voinţă. Din contră, este odiseea unui regizor de o onestitate viscerală, care ne primeşte ca oaspeţi şi martori în timp ce povesteşte degajat întâmplări din intimitatea sa şi a cercului său select de prieteni şi care priveşte retrospectiv înspre greşelile sale şi momentele de vulnerabilitate, "connecting the dots", cum ar spune Steve Jobs. Fiindcă tot ce s-a întâmplat sau nu s-a întâmplat a dus la creionarea personajului care - mărturiseşte Javier Bardem după filmările la Goya's Ghosts, ultimul film realizat de marele cineast - a fost Miloš Forman: un regizor excepţional dar, întâi de toate, un om extraordinar, pe lângă care era o plăcere şi un privilegiu să poposeşti, chiar şi în trecere.