Dedic acest text şi amintirile conţinute în el celui mai fascinant povestitor de filme (între altele...), minunatul scriitor Radu Cosaşu.
Îl cunoşteam (vorba vine...) din anii studenţiei. În sala de proiecţie de la Institut - IATC-ul acela vechi şi bun, de la Podul Izvor, deasupra Teatrului Bulandra - "s-a dat" o dată al său Balul pompierilor. Discreţie mare; înghesuială şi mai mare. Chicoteli şi râsete. La sfârşit - aplauze impregnate ilegal de un fel de catharsis întors cu capul în jos; mai bine iatecist, decât comunist! Era prin 1973, şurubul ideologic se strânsese după Revizorul de la acelaşi pârdalnic de Bulandra. Drept-stâng-drept urmare, partidul decretase iar tovarăşul Constantin Măciucă, directorul teatrelor, îi executase pe cei doi mari vinovaţi. Pintilie (recidivist după Reconstituirea) fusese exoflisit (vorba lui Iordache caragialiotul) din ţară. Dat şi el afară cu grăbire, directorul-înger păzitor Liviu Ciulei plecase singur, în America, musai ca de bună voie. America aceea deschisă sub aspect cultural, inovatoare şi respectuoasă cu valorile chiar şi cele incorecte politic, încă nesupusă total entertainment-ului şi comercialului. Acolo unde ajunsese, aflam acum, şi acest Milos Forman - după invazia sovietică a ţării sale, din august 1968.
Printre mulţi alţii, el şi prietenul său Milan Kundera fugiseră imediat după anunţul acela cu "Atenţie, se închid uşile! Urmează timpuri noi...". Nu mai era de stat... în statul acela unde listele roşii-negre al partidului unic dădeau vârtos cu coasa printre interlectuali: cu precădere artişti, gânditori independenţi, adică incomozi, ba chiar primejdioşi pentru comunismul al cărui chip uman nu dansase decât o primăvară, căci vara a venit pe tancurile frăţeşti ale Tratatului de la Varşovia.
Filmul flegmaticului furios Forman ne captivase. Prin bunăvoinţa colegului Marian Stanciu cel tare-n tată[i], a venit repede de la Jilava (arhiva de filme, nu...) şi Dragostea unei blonde. Delir! Aşa descopeream noi, studenţii încă neduşi la biserica samizdatului, şcoala cehă. Poetica omului mărunt, insignifiant pentru sistem, dar cu atât mai real, mai simpatic. Cu toate stângăciile sale, duse câteodată chiar într-un duios tembelism. Ticuri şi naivităţi, observate şi relatate cu nedisimulată tandreţe de către cineaştii acestui fermecător val venit pe Vltava (Věra Chytilová, Ivan Passer, Pavel Juráček, Jaroslav Papoušek, Jiří Menzel, Jan Němec). O seninătate angelică în faţa realităţii. Gafe peste fuduleli ridicole, ceva între bravul Soldat Švejk şi seraficul Stan Laurel...
Poate că această combinaţie de efect să-l fi atras pe Forman spre Hollywood? Primul lui film yankeu, Taking Off (adică "Desprinderea", după unii; "Despuierea" după alţii, în consonanţă cu ceea ce arată şi semnifică el) i-a şocat pe americani. Dacă partidul şi guvernul ceho-slovac au vrut să-i impute vreo 80 mii de dolari după Bal..., producătorii californieni doar l-au privit chiorâş; oglinda pe care le-o punea în faţă europeanul ăsta refugiat nu-i întorcea, celui ce plătise în avans şi se vroia admirat în ea, chipul unei realităţi tocmai de invidiat: tot stereotipuri, tot ciudăţenii oscilând între grotesc, ridicol şi chiar patologic. Pe scurt, o lume cam de doi bani - aia pe care avea să o dea rău de tot pe răzătoare cinematografică, mai târziu şi mai ruşinos, danezul Lars von Trier.
Din fericire pentru istoria filmului, hapul a fost înghiţit cu un ipocrit şi strepezit zâmbet pe buze. Norocul lui a fost că, în acel moment, critica de specialitate îşi păstra şi respecta rangul; încă nu se transformase într-un advertising cu cât mai zelos, cu atât mai bănos. Aşa că a putut pune umărul şi... după vreo 2-3 ani de stat pe tuşă, a ieşit faimosul Zbor deasupra unui cuib de cuci / One Flew Over the Cuckoo's Nest. Cuib în care nu mai era loc pentru cluburi şi fiţe, pentru cursuri de dans şi bune maniere, pentru mofturi... Acolo, nebunii erau păziţi cu o perfidie şi o brutalitate de ne-arătat în public. Nebuni? Nu toţi! Balamucul pentru cei care refuzau, sau nu erau capabili să se alinieze, era foarte (dar foarte!) asemănător cu ceea ce Forman aducea de acasă, în sacul lui cu amintiri. Spălatul creierelor devenise deja o reţetă de succes, de pus cu botul pe labe în lagărul comunist. Doar că aici, în lumea lui Ken Kesey, totul se desfăşura aseptic, sub acelaşi nelipsit zâmbet care ar trebui să fie pus şi pe steagul american. Revolta, urmată de evadarea celui care a rezistat procesului de idiotizare arată doar că se poate. Se putea atunci, cu 45 de ani în urmă; azi, s-a evoluat şi chestia asta e din ce în ce mai greu de făcut. În fine...
Acreditat cum-necum, Forman nu a renunţat să le tot dea în vileag pe mama Ipocrizia şi pe fiica ei cea bună, Impostura. Valmont după Legăturile periculoase ale lui Laclos o face admirabil, ghiduş şi vitriolant... Totul se petrece în alte timpuri, honni soit qui mal y pense! Parcă anunţa ceea ce avea să fie The People vs. Larry Flynt, pudic tradus la noi drept Scandalul Larry Flint, acolo unde veneticul Forman nu se astâmpără, luându-l în cătarea fără scăpare pe magnatul pornografiei. Aşa un pionier, de-ar merita şi el (la câţi bani aduce, de atunci, inovaţia sa), o statuie la intrarea în ţară. Eventual în locul celeilalte...
Marele succes, Amadeus, aşteptat şi recompensat cu nu mai puţin de 8 Oscar-uri, printre care şi cele mai importante - Best Picture şi Best Director, dar şi Best Actor (trofeu pentru F. Murray Abraham, nominalizare pentru Tom Hulce) - venise în orwell-ianul 1984; adică la vârsta deplinei maturităţi creatoare (52 ani) şi la 15 ani de când rebelul şi vitriolantul Milos se luase la trântă, printre reverenţe şi piruete, zâmbete de faţadă şi strâmbături din nas, cu noua lui patrie.
Pornind de la o viaţă şi mai multe filme, documentarul-interviu - Miloš Forman: Co te nezabije... / Miloš Forman: What doesn't kill you, bine împănat cu secvenţe din opera sa, a înfăţişat un om căruia nu-i dădeai nicicum vârsta venerabilă. Acelaşi lucid, deloc infatuat, înăsprit sau resemnat, cu spiritul ascuţit şi luminos, deloc încrâncenat sau revanşard faţă de o lume care categoric nu-i plăcea; cu aceeaşi ironie tandră, ce l-a ajutat să treacă peste atâtea adversităţi, crize ori neînţelegeri şi să lase în urmă admirabila lui operă cinematografică.
[i] Tatăl era regretatul Marin Stanciu, Directorul general al Centralei România film. Un om de mare ispravă, cu caracter şi forţă, care a respectat şi a susţinut - cât i-a stat în putinţă - filmul românesc, pe artiştii şi pe "cinematografiştii" săi.