Textul pe care l-a propus Selma Dragoş o înfăţişează pe Ruxi, o fată care este pe cale să împlinească 7 ani şi care se loveşte de dilemele vârstei, indusă într-o stare şi mai mare de confuzie de către prietena ei secretă din cameră, fereastra. Este un text plin de prospeţime, de umor şi de dinamism, dar în acelaşi timp are câteva chei de interpretare care pot fi extrapolate şi către publicul matur: se poate repera neliniştea provocată de trecerea copilăriei şi nevoia de a lăsa unele obiceiuri în spate. La o scară mică, vorbim despre neacceptarea maturizării tocmai din cauza efectelor care se vor ivi ulterior. Există o frământare interioară care este, de altfel, alimentată şi de amica poznaşă a lui Ruxi. Dezacordul pe care protagonista îl are cu părinţii este, totodată, pricinuit de o confuzie faţă de modul în care aceştia se vor raporta la ea odată ce va împlini vârsta de 7 ani. Selma Dragoş inserează într-un mod jucăuş, dar foarte exact, o frică faţă de responsabilizarea survenită în mod natural, preferând să îşi protejeze personajul cu un scut asamblat din poveştile pe care aceasta le împărtăşeşte cu fereastra buclucaşă. Doar că această protecţie este penetrată tocmai de eroină, care alege să îşi accepte soarta şi să îşi asume din plin noile răspunderi.
În schimb, Dragoş Muşoiu îşi construieşte spectacolul abordându-l dintr-o viziune metateatrală, astfel încât îl sigilează la ambele capete ca pe o poveste spusă de actorii pregătiţi să le povestească spectatorilor. O astfel de accesibilizare între protagoniştii spectacolului şi publicul tânăr este, într-adevăr, o modalitate eficientă de a crea o conexiune între cele două părţi şi o metodă prin care să îi captiveze pe toată durata reprezentaţiei. Pe lângă această direcţie conectoare, regizorul îşi permite să dea frâu liber spectacolului şi să manifeste într-o formă organică, fără a-şi lua însă total mâna de pe el, ci intervenind punctual doar în locurile pe care să le poată modela fără a face vreun gest care să lezeze fluiditatea şi coerenţa. Acesta îşi creează universul dramatic prin a oferi valenţe care îmbină caricaturizarea personajelor sale cu un suflu sincer şi ingenuu, astfel încât intenţiile acestora, pe de-o parte a părinţilor, iar pe de altă parte a lui Ruxi, sunt atât explicabile, având totodată o nuanţă de comedie, dar controlată şi dirijată atent.
Dragoş Muşoiu colaborează în acest spectacol cu Lucia Mărneanu, cea care semnează scenografia scenică şi a cărui stil este uşor recognoscibil, pentru că are o sensibilitate aparte, care nu prea mai poate fi întâlnită la alţi artişti scenografi (cu toate că ea activează în principal ca actriţă). Lucia are o viziune minimală prin care conturează universul imaginativ al lui Dragoş Muşoiu, dar care are o personalitate deosebită şi care nu doar că amplifică întreaga imagistică, dar o şi dinamizează printr-o gândire creativă şi, paradoxal, plină de nuanţe. O nouă notă de candoare este pusă la dispoziţie de muzica lui Magor Bocsardi, prin care se edifică o aură de inocenţă în jurul protagonistei, realizată prin tonul suav al creaţiei acestuia. Nu în ultimul rând, machiajul este realizat Paula Hulpoi, cea care îi oferă, în mod special, actriţei Oana Mardare imaginea necesară pentru a putea fi percepută ca o fetiţă de 7 ani şi de-a o ajuta astfel să îşi consolideze credibilitatea faţă de publicul tânăr.
Distribuţia spectacolului este inedită prin prezenţa în acest spectacol a Paula Mariei Seichei, care în ciuda faptului că nu este actriţă profesionistă, are o prezenţă şi un joc foarte plăcute, punându-şi în evidenţă, pe alocuri, atât calităţile vocale, cât şi carisma scenică de care, de altfel, debordează de fiecare dată când îşi face apariţia. Bianco Erdei şi Oana Mardare sunt deja două prezenţe constante în spectacolele Mini Reactorului, doi dintre actorii plini de calitate şi de calităţi, care se pot preta în orice moment spectacolelor pentru copii, indiferent de ce partitură li s-ar da sau ce li s-ar cere să întreprindă pe scenă. Pe de-o parte Bianco Erdei, are o naturaleţe pe care ştie să o scoată mereu la iveală în astfel de producţii, ceea ce îl face să fie simpatic şi agreabil pentru astfel de roluri. Pe de altă parte, Oana Mardare are o vivacitate şi o vigoare care o fac mereu să îşi tonifice personajele pe care le interpretează, respectiv să producă o stare generală de bucurie. Nu în ultimul rând, actriţa nevăzută până spre final a acestui spectacol, Andreea Ajtai, care este cu siguranţă una dintre cele mai bune actriţe din circuitul reprezentaţiilor pentru copii, este cea care dă de această dată viaţă partenerului de scenă a lui Ruxi, fereastra. Aceasta are o personalitate într-atât de puternică încât şi într-un rol care nu necesită prezenţa ei imediată, reuşeşte să se remarce.
Fereastra care n-avea somn este un alt spectacol produs de Mini Reactor care aduce un suflu nou, atât de necesar acestui sector parcă ignorat dinadins şi în care forţele creatoare par să fie limitate. Cu atât este mai important cu cât reprezintă rezultatul unui concurs de creaţie dramaturgică, astfel încât li se oferă unor noi voci posibilitatea şi impulsul de a-şi demonstra meşteşugul şi în zona teatrului pentru copii. Un spectacol frumos atât ca înfăţişare, cât şi ca idei pe care le conţine, Fereastra care n-avea somn reprezintă încă un motiv solid pentru care ar trebui urmărită cu interes activitatea Mini Reactorului.
Text de Selma Dragoş (Textul spectacolului a fost declarat câştigător al concursului de piese pentru copii organizat de MiniREACTOR la începutul anului 2020. Atât Fereastra care n-avea somn, cât şi alte şase piese trimise în concurs au fost publicate în volumul START. Dramaturgie pentru copii, care poate fi citit online pe site-ul editura.liternet.ro aici)
Cu: Oana Mardare, Paula Maria Seichei, Bianco Erdei, Andreea Ajtai
Regia: Dragoş Alexandru Muşoiu
Scenografia: Lucia Mărneanu / Muzica: Magor Bocsardi / Make-up artist: Paula Hulpoi.